Știți care-i treaba cu opinia? E ca un cuțit de bucătărie: în mâini pricepute, face artă, dar în mâinile cui nu trebuie, poate face dezastru. Asta e problema cu părerea aruncată aiurea, mai ales pe internet, unde toată lumea are „public”. Când afirmi ceva fără să înțelegi, nu doar că riști să te faci de râs, dar mai tragi și pe alții după tine. Și, sincer, nu-i deloc ok să infectezi un grup de oameni cu „e dreptul meu să cred că Pământul e plat”, când e clar că asta e o tâmpenie de proporții astronomice – la propriu și la figurat.
Hai să lămurim o treabă de la bun început, că simt cum începe să se umple internetul de „păreri” care mai de care mai colorate. Dreptul la opinie nu e un fel de „card universal” pe care îl fluturați ca să ziceți orice vă trece prin minte. Sigur, aveți dreptul să spuneți ce vreți, dar nu vă așteptați ca restul lumii să stea cu capul plecat și să vă aprobe, mai ales când scoateți pe gură chestii de genul „1+1=3”.
Că aici nu mai vorbim despre o opinie, ci despre o greșeală clară, de manual. Și dacă cineva vine și vă spune că ați greșit, asta nu e o „ofensă” la adresa sensibilității voastre, ci pur și simplu o încercare de a opri răspândirea prostiei. Da, prostie. Știu, sună urât, dar hai să ne uităm puțin la ce se întâmplă când o prostie e lăsată să zburde liberă. Un prost combativ pe Facebook, cu o tastatură în mână, poate face mai multă pagubă decât o bâtă într-un car de oale.
Faza cu dreptul la opinie e următoarea: el există și e important. Dar e valabil în contextul unor lucruri pe care le cunoști sau măcar le înțelegi. Adică, dacă ești mecanic auto, ai tot dreptul să-ți dai cu părerea despre o problemă la motor. Dar dacă tu te trezești să comentezi despre fizica cuantică, fără să ai habar ce e aia un atom, atunci treaba devine cam ridicolă. Pentru că, să ne înțelegem, dreptul la opinie nu vine la pachet cu o diplomă în expertiză universală.
Uite de ce e important să ne mai contrazicem din când în când: pentru că tăcerea poate însemna acceptare. Și când lăsăm o prostie să se instaleze, ea prinde rădăcini. Se găsesc alții, la fel de „experți” în nimic, care să o ia de bună și să o ducă mai departe. Și uite așa ne trezim cu tot felul de „adevăruri” alternative, care n-au nicio treabă cu realitatea.
Nu e nicio rușine să nu aveți o părere despre ceva ce nu înțelegeți. Ba chiar e o dovadă de inteligență să recunoașteți că nu știți. Până la urmă, toți avem de învățat, dar asta presupune să fim dispuși să ascultăm și să ne corectăm, nu să ne ascundem în spatele unui „am dreptul la opinie”.
Așadar, gândim înainte să deschidem gura (sau să apăsăm „Enter”). Dacă subiectul e unul pe care-l stăpâniți, super! Vorbiți, explicați, dezbateți. Dar dacă vi se pare complicat de înțeles, mai bine tăceți sau întrebați pe cineva care știe. A avea o opinie nu înseamnă să crezi orbește în ce-ți trece prin cap, ci să ai un punct de vedere format pe baza cunoașterii.
Așa că, data viitoare când simțiți nevoia să vă dați cu părerea, întrebați-vă: „E asta o opinie sau o prostie?”.
