Satui sa tot fie tradati de domnii români, care se visau mai degraba sub suzeranitate ruseasca decât turceasca, sultanii au decis, prin veacul al XVIII-lea, sa trimita grecii din Fanar sa conduca Valahia si Moldova. Grecii devenisera importanti pentru sultani deoarece se ocupau de treburile diplomatice si asigurau legaturi cu tarile din Apusul Europei.
Concurenta pentru ocuparea posturilor de conducere era, insa suficient de mare ca sa genereze o batalie nemiloasa in peschesuri; drept pentru care costul ocuparii postului de domn al uneia din tarile române a crescut substantial. Ca urmare, domnii fanarioti au fost nevoiti sa puna biciul pe popor pentru a-si plati datoriile si a-si umple in timp cât mai scurt buzunarele.
Situatia noastra in secolul XXI seamana foarte mult cu situatia de acum 300 de ani. Conducatorii tarii se arata mai preocupati de acumularea averilor personale decât de bunastarea poporului, sacrificând fara scrupule viitorul tarii pentru ca ei sa-si plateasca datoriile fata de cei care i-au ajutat sa ocupe posturile inalte.
Asa cum functiile publice fusesera scoase la mezat de fanarioti, la fel se intâmpla si astazi. Clasa politica se considera a avea privilegiul de a nu da seama nimanui de faptele ei, iar ceea ce e mai tragic e ca intreaga nomenclatura se intrece in a raporta ambasadelor straine toate tainele liderilor politici. E drept, nici liderii politici nu prea fac efortul de a deveni incoruptibili, fiind o tinta sigura pentru santajul guvernelor straine.
Epocii fanariote i-a pus capat revolta lui Tudor Vladimirescu. Va exista vreun lider care sa indrazneasca sa spuna ca „tara este norodul iara nu tagma jafuitorilor”?
