Normalitate

De-a lungul timpului, s-au întâmplat multe lucruri urâte în spitalele de peste tot, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Nici măcar braţul lung al legii nu ajungea la medicul care s-a aflat în culpă medicală. Întodeauna, cel în cauză ieşea basma curată. Şi nu doar în faţa Colegiului medicilor, ci şi instanţele mai mult dădeau soluţii cu suspendare.

Dincolo de celebrul caz Ciomu, îmi amintesc despre cel controversat al copilului pe spinarea căruia părinţii au încasat de la spital zeci de mii de euro, zice-se, pentru o culpă medicală. În fapt, cazul e mult mai complicat (în care s-au implicat ONG-uri internaţionale, case de avocatură celebre, din-afară etc), la mijloc fiind vorba despre un copil distrofic (abandonat, iniţial, de părinţi, în Leagănul de copii, şi revenit în familie, ulterior) despre care se ştia că este purtător de HIV.

Drama e că, din păcate, nu se ştie cum, a fost infectat cu virusul secolului şi fratele. În fine, ideea este alta şi anume că, acum, după ce un angajat (din eşalonul superior) al spitalului ar fi făcut o gafă impardonabilă, la patul bolnavului, spitalul ar fi bun iar de plată. Însă, de data asta, contrar obiceiului, instituţia se va îndrepta către angajat ca să-şi recupereze despăgubirile plătite bolnavului. Mă întreb, totodată, la ce mai sunt bune poliţele de malpraxis, dacă sumele trecute în ele nu acoperă mai nimic din gafele asiguraţilor?

Başca, inclusv spitalele sunt asigurate pentru astfel de riscuri. În Occident, de exemplu, s-a format o gaşcă de avocaţi specializaţi pe culpe medicale care aşteaptă la ieşirea din spitale pentru a interoga pacienţii externaţi vizavi de cum s-a petrecut actul medical, iar unde găsesc o breşă, poc!, îi şi pleznesc. Prin urmare. Cred că aici trebuie insistat mai mult pe respectarea cu stricteţe a procedurilor medicale, astfel încât să nu se ajungă la cazurile dramatice prezentate mai sus.

În fine, aş vrea să cred că se încearcă o intrare în normalitate. Normalitate pe care mulţi o aşteptau, şi nu doar în sănătate, ci şi în justiţie, de pildă, unde – se ştie – se petrec multe grozăvii pentru care nici procurorii, nici judecătorii, nimeni nu plăteşte. Doar condamnatul fără vină şi, eventual, statul reclamat la CEDO.