Noi ne facem că plătim, ei se fac că strâng

Apropierea sărbătorilor, precum și faptul că a venit primăvara sunt motive pentru care în fiecare gospodărie se face curățenie. Sunt spălate geamurile, sunt aruncate farfuriile ciobite, ghetele vechi, cutiile goale, sunt tăiate buruienile, e greblată grădina… Bine, bine, trebuie aruncate, dar unde? Cum unde? Ori la marginea pădurii, ori depozitate la poartă, unele peste altele, ca să le ia mașina de gunoi, când o trece.

Pentru cei care locuiesc la bloc e și mai simplu: duc totul la ghenă, de la resturile de gresie la sacii cu haine vechi. Nu contează că taxa de salubritate se plătește doar pentru ridicarea deșeurilor menajere. Dacă se plătește, căci, iată, prestatorul susține că nu și-a primit banii de multe luni și amenință că reziliază contractul.

În același timp, locuitorii acuză că operatorul nu-și face bine munca și că nu merită să fie plătit. Unii au dreptate: să cari un container înalt de un metru și jumătate plin cu gunoi câteva sute de metri, până la șoseaua principală, apoi să-l păzești până când trece mașina e un chin. Cauza e faptul că operatorul nu intră pe toate ulițele, deși ar trebui.

Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc, se spunea înainte de 1989 despre relația angajat-stat. Cam așa funcționează și „sistemul integrat de colectare a deșeurilor” în unele localități: ei, prestatorii, se fac că muncesc, iar noi, cetățenii, ne facem că plătim. Ne place să scăpăm de gunoaie, dar fără să dăm nouă lei pentru acest serviciu, iar firmei, care a participat la licitație de bună voie și nesilită de nimeni, să încaseze banii fără să-și zdruncine utilajele pe drumurile de țară, deși știa când a semnat contractul că va opera în județul Bacău, nu în landul Hessen.