Invierea vizibilã, exterioarã, capãtã an de an noi tendinte. Cea interioarã, sufleteascã, nu incape in statistici, fiecare stie in ce mãsurã sfintenia Noptii Luminate ii mai produce in suflet o vibratie. Sambãtã noapte, anumite amãnunte surprinse in Bacãu pot fi usor confundate cu manifestãri din noaptea de Revelion. Oamenii, tinerii mai ales, nu par pãtrunsi de fior. Cu cel mult o orã inainte de ceasul Invieri, grupuri de adolescenti strãbat zgomotosi centrul orasului, consumandu-se intr-un ras comun, starnit de subiecte obisnuite, o tigarã, o glumã nesãratã, o fustã in trecere, perspectiva unei nopti intregi de hoinãrealã, slobozi de grija pãrinteascã. In cartierul Serbãnesti, drumul spre Luminã e de noroi. Strada Triumfului, desfundatã pentru lucrãri de canalizare, este o mare de mal, incercare pentru cei care merg cu pantalonii suflecati de nevoie spre bisericã. Unii trec proba, ca pe toate cele ale vietii, fãrã sã carcneascã, altii, din obisnuintã, aruncã injurii in nãmolul gros, gãsind vinovati pentru aceastã neplãcere fie pe Bãsescu, fie pe Tãriceanu, pe care-i asorteazã cu diverse injurii, nici mãcar originale, incercand sã-i bage prin locuri inacceptabile intr-un ziar. Rãspunzand mecanic, multi, la chemarea „Veniti de luati luminã!”, oamenii vin sã-si aprindã lumanarea, obiect tot mai modern, invelit in plastic rosu sau roz, cu capac auriu de tablã subtire. Panã si gesturile cele mai simple capãtã tendinte. Apoi se rãspandesc prin cimitir, in care, dacã esti curios, poti afla in noaptea de Inviere, cum mi s-a intamplat, si mersul preturilor la apartamente sau numãrul de romani aflati la muncã intr-o anumitã parte a Italiei. La boxele agãtate de culmea bisericii, rimele sfinte reamintesc oamenilor pierduti in Noaptea Luminatã semnificatia momentului: „Hristos a Inviat” – „Adevãrat a Inviat”. In cimitir, pe morminte lumanãri aprinse. Si astea sunt altele. Nu mai sunt galbene, de cearã curatã, subtiri, inalte. Sunt mici albe, scunde, in cutiute de aluminiu. „Hristos a inviat din morti cu moartea prin moarte cãlcand si celor din morminte viatã dãruindu-le”. Cuvintele acestea rãsunã in noapte si nu poti rãmane de piatrã la gandul cã sub tãrnã stau oameni cu care ai stat la masã. Cate Invieri vei mai retrãi tu deasupra, ei acolo, dedesubt, panã sã li te alãturi? Stergi brutal gandul cu o manã trecutã in vitezã peste tamplã si te afunzi voluntar in alte sunete. Pe piatra unui mormant, oamenii au adus sticle de vin, ouã, cozonac. Ciocnesc, beau, se veselesc, la cãpãtaiul celui care a fost. La boxe mai rãsunã la rãstimpuri acelasi refren, „Hristos a Inviat” si totusi cei mai multi oameni nu sunt acolo, in bisericã sã rãspundã. Se consumã in bucuria imediatã a acestei Nopti Luminate gandindu-se, cei care au postit, la ospãtul pe care-l vor avea acasã, cu fripturã de miel, sarmale si tot ce au mai pregãtit pentru aceastã sãrbãtoare. Pentru unii a sufletului, pentru altii a trupului. Dincolo de capacitatea fiecãruia de a trãi aceastã noapte, ceva sfant ii trãieste pe ei, pentru cã de Inviere oamenii se imprietenesc. Un anume ritual, crede-se, probabil o fortã strãinã de intelegerea noastrã, ii face sã se intalneascã in acest refren cunoscut „Hristos a Inviat”, „Adevãrat a Inviat”, sã se priveascã cu ochi noi, intr-o noapte luminatã de o luminã venitã din trecut, strãbãtand din Ierusalim, peste timp si spatii. Unii mai devreme, altii mai tarziu, pleacã spre casã, avand singura grijã de a ajunge acasã cu lumanarea aprinsã, luminã pentru cei care nu au ajuns la bisericã. Mãcar acest gest mai este un semn bun cã, dincolo de tendinte, noaptea de Inviere mai inseamnã ceva pentru fiecare, indiferent de forma de manifestare pe care o alege fiecare.
Scris de Laura Huiban
