Fiindcă acum, la teatrul nostru e sărbătoare, o gală dedicată artei actorului în recital, am să reproduc niște interesante și pătrunzătoare reflecții despre condiția profesioniștilor scenei, desprinse dintr-un roman al Alinei Nelega. Mai precis, din biografia romanțată „Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc”.
„Ființe paradoxale sunt actorii, ca apa limpede, mișcătoare în bătaia vântului, dar în adâncul căreia mâlul și brădișul te cuprind, iar îmbrățișarea lor te trage la fund. Dar nu e oare și omul, porc și înger, tăvălindu-se în noroi și apoi înălțându-se curat, spre lumină?” Iar autoarea conchide că avem cu toții diferite fețe, unele ascunse, altele la vedere, atunci când suntem sinceri. Suntem actori cu toții pe scena vieții, după cunoscuta vorbă a lui Shakespeare. Și mari doritori de povești, care să ne satisfacă pofta de nou, de aventură în necunoscut, să ne ațâțe curiozitatea. Din povestea Marioarei Voiculescu, scrisă cu mult talent de Alina Nelega, se desprinde atașantul portret al unei femei frumoase, fermecătoare, o adevărată divă a teatrului, care visa că nu va îmbătrâni niciodată și declara sus și tare că ea nu va fi niciodată stăpânită de vreun bărbat. A avut un prim soț care o adora, sufocând-o cu dragostea lui fără măsură. Până când nu a mai suportat și a dat divorț, pentru că o astfel de iubire îi făcea rău. Și pentru că, și în iubire, cei doi trebuie să-și acorde spații de libertate, altfel aerul devine înăbușitor, irespirabil. A cunoscut adevărata dragoste, una pe deplin împărtășită, cu cel de-al doilea soț, dar, din nefericire, povestea frumoasă nu a ținut mult, bărbatul pierzându-și viața într-un accident Nu era înaltă, dimpotrivă, și avea un fizic delicat, fragil, dar emana o uluitoare energie, o forță extraordinară, având o personalitate iradiantă, magnetică. În plus, era o femeie cultivată, pasiunea lecturii însoțind-o toată viața, inteligența, spiritul ei viu sporindu-i puterea de seducție. În jurul ei au roit mereu o mulțime de adoratori, dar Marioara Voiculescu era definitiv câștigată de „frumusețea și durerea teatrului”, cum mărturisește ea în paginile de jurnal și de memorii. Va străluci pe scenă în multe roluri, având o bogată carieră de actriță, de profesoară, de regizoare. A avut propria companie teatrală și a fost mereu interesată de perfecționarea artei ei, conștientă de faptul că actoria este o meserie dură. Spunea că, „teatrul e o carieră nebănuit de grea, numai pentru ființe miruite de Dumnezeu”. A jucat mult, roluri dintre cele mai importante din dramaturgia română și din cea universală, asta până când în țară s-a instalat regimul comunist și când, în 1947, a fost pensionată forțat. Era încă în deplină putere de creație (a trăit între anii 1889-1976), și o vreme a mai fost profesoară la institutul de teatru, dar a sfârșit apoi în uitare și a îndurat sărăcia, ea care fusese o mare risipitoare în anii ei de glorie, când își lua lucruri scumpe și călătorea în capitalele Europei, când făcea minunate vacanțe la Balcic și prin alte stațiuni și locuri încântătoare.
I-am revăzut jurnalul și memoriile, oprindu-mă la pagina unde își formula dorințele de pe urmă: „Nu știu să urăsc și nu am știut niciodată. Am iertat tot ‒ și mai mult, am uitat tot, și de multă vreme. Azi, sufletul îmi este pur și luminos ca al unui copil. Ceea ce însă nu pot uita (și îi rog și pe ceilalți) e că, în afară de a fi mamă, nu am fost decât artistă. Mi-am adorat țara și nu am vrut s-o părăsesc niciodată.” Spunea toate acestea chiar dacă a suferit „până la ultima picătură de sânge”, când a fost dată brutal afară din teatru, de care îi era un dor sfâșietor. Ar fi cerșit un rol, ar fi jucat pe gratis.
M-au impresionat cuvintele marii actrițe, noblețea de caracter, generozitatea și puritatea ei sufletească. Lucruri atât de rare astăzi, într-o lume plină de vedete de carton și de fumurile lor.
Carmen MIHALACHE
Niște ființe paradoxale
