„Nimic mai înrobitor și-n același timp sublim, decât blestemul scrisului”

„Docuficțiuni critice. Exerciții de hermeneutică. III. Critica Prozei” (Rovimed Publishers, 2018, 507 pagini). Este volumul pe care Petre Isachi ni-l face cadou, continuând ciclul început cu discursul critic aplecat asupra Criticii și Poeziei.
Demersul hermeneutic este impresionant. În cele aproape 50 de studii, eseuri și cronici, criticul și istoricul literar poposește asupra creațiilor unor Ismail Kadare, Mircea Eliade, Nicolae Breban, Marian Papahagi, Dino Buzzati, I.P. Culianu, Viorel Savin, Dan Perșa, Ion Fercu, Doru Kalmuski, Daniel Corbu, Dumitru Radu Popescu, Victor Mitocaru, Doru Ciucescu, Adrian Lungu,Cornelia Ichim-Pompiliu, Adriana Ambrosie, Diana Dobrița Bâlea, Anton Petrovski Bacopiatra, Rodica Lăzărescu, Gheorghe Jan Iscu, Roxana Medvețki, Carina-Elena Vădăvoiu, Ioachim Giosanu,Tudor Cicu, Mihaela Roxana Boboc, Gheorghe Ungureanu, Ion Timaru, Miroslav-Gheorghe Stanomir… Voci-reper ale literaturii universale, romancieri care au fost primiți (și) cu aplauze de critica literară și chiar adolescenți care cultivă timid, dar cu argumente, speranța consacrării…
Două studii – „Spiritul vs Literatura sau antiliteratura, un avatar al literaturii” și „Varietatea creației” – sunt emblematice pentru definirea personalității criticului și istoricului literar Petre Isachi, întrucât sintetizează minunat reperele sale axiologice, reprezintă un sui-generis crez al autorului. …Este ficțiunea o „șarlatanie” ontologică? Este, oare, ficțiunea un păcat împotriva Cuvântului? Asistăm la o devalorizare etică a scrisului? Scrisul este o folosire abuzivă a limbii? Evadăm într-o stare paradisiacă, într-o vârstă de aur fără cărți? Ne-a părăsit obsesia nietzscheană a scrieri unei capodopere care să facă uitate toate cărțile? Este filosofia o otravă lentă a imaginației?! Ne-am plictisit de cărțile care ne învață, dorim cărți care să ne emoționeze? Putem învinge „zgomotul van al cuvintelor” prin „poetica tăcerii”? De ce n-a scăpat umanitatea de organizarea piramidală a Lumii? „Sclavia face parte din esența unei culturi?” Care sclavie? Putem prigoni din noi sentimentul vanității (moralei, științei, iubirii, gândirii)?… Ne salvează Iluzia („o altă denumire a libertății interioare”)? „Prinde contur anti-frumosul în toate variantele: urâtul, prostul-gust, kitsch-ul”? Sunt în pericol categoriile estetice consacrate: frumosul, grațiosul, sublimul, poeticul? „…nimic mai înrobitor și-n același timp sublim, decât blestemul scrisului”?… Asemenea interogații (și multe altele) fac parte, inevitabil, și din structura discursului critic isachian care însoțește romane ale autorilor amintiți.
Cronicile volumului sunt, mai ales, bijuterii de literatură comparată, priviri către diferite modalități de abordare și dezvoltare a unor teme și motive prezente în literaturile și artele mai multor culturi, puzderii de suflet care irizează prăpăstii sau piscuri ale creației, interogații și sugestii de răspunsuri care au o fundamentare hermeneutică zămislită din reflecții cu ecouri generoase din filosofie, sociologie, psihanaliză, psihologie, dintr-o cultură clasică armonizată fericit cu trendul cugetării contemporane. Cel mai adesea, cronicile lui Petre Isachi au chipul seducător al unor fulgurații. Luminează întregul pentru câteva clipe, pentru ca potențialul cititor să ajungă și mai lesne la virtuțile sau abisurile sale. El organizează estetic un aparat de semnificanți care, prin el însuși, este deschis și ambiguu; creează, de multe ori, un „câmp de sugestivități” (Umberto Eco), fiind convins de faptul că valoarea unui discurs românesc, de pildă, nu constă doar în sufletul operei, ci și în cel al receptorului. Uneori, aceste fulgurații critice sunt privite cu un anumit scepticism… metodic: „De fapt, o operă literară nu are nevoie de critic! Ea se explică singură, dacă are cui…!”
Sugerez Cititorului, dincolo de pesimismul funciar al Criticului („Cititorii – care ca număr sunt sub cel al scriitorilor!?”…), să fie sensibil și la nuanțele caracterizării unor romancieri. Doru Kalmuski, care face parte dintr-o „familie spirituală atipică din literatura/română europeană”, este un „gânditor privat”, Viorel Savin „poate afirma fără să greșească: «Eu sunt eu plus Cinesunta», Dan Perșa și subsemnatul l-ar face invidios pe Socrate („Înțeleptul Dan Perșa…”; „Cu inteligența [sa] estetico-filosofică, eminentul profesor I.F.”…), Cornelia Ichim-Pompiliu propune o „casandrică provocare estetică”… Să nu uităm nici de accentele semnate în volum de artistul plastic Alex Oko.
Un ospăț de excepție al cugetării, acest volum care n-ar trebui ocolit nici de amfiteatrele academice ale filologilor în devenire; și nu numai. Se află deja sub privirile admirative ale tiparului „Docuficțiuni critice”, vol. IV, „Miscellanea”.