Un tablou atarnat de ani de zile pe un perete al Prefecturii Bacau pare sa ascunda un secret interesant, deslusit de dramaturgul Viorel Savin: intre persoanjele pictate se numara pictorul Nicu Enea, autorul tabloului, dar si fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, care ar fi fost importalizat cantand la o vioara. Dar sa-i dam cuvantul lui Viorel Savin:
Pictorul Nicu Enea, care alaturi de poetul George Bacovia contureaza efigia spirituala a Bacaului, s-a nascut la 28 mai 1897, în satul Valea Arinilor din comuna Magiresti si a fost înmormântat în Cimitirul Central din Bacau, la 16 septembrie 1960. Personal, ma încapatânez sa afirm ca, într-un anume si uimitor fel, destinul meu este legat de destinul sau tragic.
Caci, el:
I – Pictorul, afirmat printr-o activitate artistica impresionanta, premiat la numeroase Saloane oficiale si al Ministerului Cultelor si Artelor, singurul pictor român caruia i s-a acordat vreodata un titlu de importanta celui obtinut la Expozitia Internationala din 1935 de la Paris (Medalia de argint pentru lucrarea „Portretul sotiei”), cel care a câstigat în fata confratilor concursul organizat în vederea décorarii Palatului regal, autorul a numeroase expozitii deschise în tara (tot timpul în prezenta înaltelor personalitati ale vremii!), si în strainatate, marele artist ales în 1939 împreuna cu G. Catargi, sa decoreze plafonul ambasadei U.R.S.S. din Bucuresti, realizatorul exceptional al unor mari lucrari de pictura bisericeasca (Catedrala din Chisinau, Biserica Sfintii Voievozi din Bacau etc.), – pictorul de o sensibilitate si intuitie artistica extraordinara, pe care administratia comunista l-a ostracizat sub acuzatia de a fi fost „pictorul Casei regale” si l-a obligat sa-si câstige existenta ca umil muncitor vopsitor la fabrica „Proletarul” din Bacau -, înca asteapta ca memoria sa-i fie pusa în drepturi! Dupa 54 de ani!?… Anul viitor se vor comemora – de catre cei ce se vor simti cu adevarat cetateni ai Bacaului -, 55 de ani de la deces!
Iar eu:
II – Elev de liceu fiind, nu o data l-am întâlnit plimbându-se pe lânga vechiul Obor, pe sub plopii de pe malul Negelului, pe Câmpu’ Postei sau pe lânga Podul Palosanu, vizavi de care locuia. De fiecare data când l-am întâlnit, îmi amintesc bine, inima mi-a luat-o la trap: ma intriga teribil omul acela venit parca din alta lume, dar care îsi purta neobisnuit de firesc prin provincia Bacaului basca de camgarn verzui – croita, mi se parea pe atunci, mult prea bogat -, lavaliera de matase galbuie la gât si vestonul cafeniu, vizibil uzat, din catifea reiata. De câteva ori, din cine stie ce îndemn, l-am si urmarit…
Odata, lânga Biserica “Sfântul Nicolae”, pe straduta murdara, cu casute darapanate, dar cu etaj, care dadea în Piata Mare, am stat aproape o ora în spatele lui, frisonat de ritualul misterios al amestecului culorilor si al punerii lor pe pânza mica a tabloului ce se nastea cu uimitoare repeziciune de sub pensula sa. Observându-ma, mi-a adresat câteva cuvinte, – nu mi le amintesc. Acum, tare as vrea sa mi le aduc aminte, dar…!
Peste ani, am scris o piesa de teatru („Batrâna si hotul”), care s-a bucurat de mare succes, – actiunea se petrece în casa lui Nicu Arin (pictorul s-a nascut în Valea Arinilor), si este vorba în ea chiar despre marele lui succes; despre arta, despre timpul care nu iarta si despre stupizenia cu care ne consumam existenta, ca si cum am fi eterni… La un moment dat am cerut sa lucrez la Casa lui memoriala. Acolo, cu sprijinul altruist al unor tineri ingineri (Mihail Boholteanu, Dorel Lopataru, Ion Cioacata, Mihai Sofia si Mihai Budau), fara nici un leu de la Stat, dar cu acordul secret al primarului Sandulache, am ridicat gardurile strasnice, între care se afla acum. Apoi, cu sprijinul altui om de suflet: domnul Costel Ceocea, în 1989, i-am închinat pictorului o caseta micromonografica si am trecut la strângerea materialului pentru redactarea unei monografii, – oferta mi-a fost inclusa în planul editorial al editurii „Eminescu”, dar… a venit revolutia; ca multi altii am ratacit pe drumurile „noii realitati”, însa am avut grija sa predau arhiva adunata de mine prozatorului Doru Kalmuschi, care s-a tinut de cuvânt si a facut un lucru bun pentru Bacau, definitivând cartea despre pictor.
Zilele acestea, lucrând la proiectul „NICU ENEA – 55”, pentru care doamna Mariana Popa, director al Complexului Muzeal “Iulian Antonescu” a avut amabilitatea sa-mi acorde tot sprijinul, revazându-mi fisele care au stat si la baza scrierii piesei de teatru „Batrâna si hotul”, am dat peste o informatie… pe care, din motive de înteles, în regimul trecut nu am putut sa o fac publica:
Ne aflam la o „pomenire” a lui Nicu Enea organizata la Casa memoriala, ca în fiecare toamna, de doamna Natalia Pasare, nepoata artistului. Mai spre sfârsitul întâlnirii, unul dintre cei prezenti sugerase ca si Nicu Enea cedase si „se înregimentase” dupa 1948, pictând „Atelierele în care a lucrat Tovarasul Gheorghe Gheorghiu – Dej”, „Atelierul Proletarul” si „Greva de la Lapos”. Profesorul Alexandru Tiron, fost epigramist, celebru în Bacaul dintre razboaie si prieten bun al familiei Enea, m-a tras deoparte si mi-a comunicat confidential, cu amaraciune, dar, în acelasi timp, si cu o urma de haz: „Va cunosc parintii, dumneavoastra pot sa va spun: Nicu Enea s-a razbunat!” Mi-a marturisit el, la un pahar cu vin, ca în tabloul din holul Consiliului Popular (acum Consiliul Judetean) s-a pictat pe sine, dar si pe Gheorghiu-Dej! El, în costum national, dansând în hora, în draci, Dej, cu palaria lui si cu cravata rosie, cântând la vioara!”
Am fost surprins, atunci; mi-a placut ce mi s-a spus, dar am crezut ca este doar o încercare naiva, a unui prieten jignit, de a-si apara marele prieten. Recunosc, nu am verificat „informatia”, dar mi-a placut sa o colportez, ici si acolo, de câte ori „mi-a cazut bine”, alimentându-mi mica mea bucurie secreta. Însa, am hotarât sa verific informatia, parându-mi-se foarte importanta. M-am dus de la Luncani la Consiliul judetean si, revazând tabloul împreuna cu o doamna perfect educata si buna stiutoare de carte, am ajuns amândoi la concluzia ca informatia ce mi s-a dat pe vremuri… se verifica! – Dovada ca artistul adevarat nu poate fi învins decât… daca îsi vinde sufletul! …si întreb, în continuarea logicii metaforei plastice a lui Nicu Enea: între lautarul ghiftuit cu sarmale si vin, si dansatorul viguros, care exprima vitalitate si sentimente dintre cele mai autentice, oare cine este mai demn?
Raspunsul se afla si în imaginile pe care vi le pun la dispozitie.
Viorel Savin
