În panteonul limbilor pământului, colţul rezervat graiului nostru străbun se cuvine să-l cuprindă, la loc de cinste, pe scriitorul, publicistul, omul politic Nicolae Dabija (15 iul. 1948 – 12 mart. 2021).
De mult…
Înainte de anul marilor prefaceri, 1989, poetul închina limbii române versuri energice: „Grai vechi şi sfânt, fără cuvinte-aproape;/ cu dânsul au tăcut martirii,/ şi au vorbit de Patrie poeţii,/ şi-au lăcrimat de bucurie mirii.// La frumuseţea lui pun mărturie/ florile – azi – ce-n fructe se preschimbă,/ soarele – ieri – ţinut mai mult prin hrube,/ poeţii spânzuraţi de limbă” (Grai, 1980).
Primăvara basarabeană
La 17 martie 1990, a avut loc la Chişinău Congresul de constituire a Societăţii „Limba noastră cea română” (după titlul unei poezii de Grigore Vieru), al cărei preşedinte a fost ales Nicolae Dabija. „Timp de cincizeci de ani s-a speculat pe această limbă romanică nouă, cu blagoslovirea lui Stalin, «limba moldovenească», şi, în consecinţă, pe existenţa unui popor nou, deosebit de poporul român”, a declarat Nicolae Dabija, care avea în intenţie să constituie „un partid pe baza acestei societăţi” („Sinteze”, supliment al cotidianului „Deşteptarea”, 19 mart. 1990; interviu acordat poetului Octavian Voicu).
Baricadele: literatura şi presa
„În prima linie a bătăliilor noastre pentru limbă, alfabet, tricolor s-au aflat scriitorii”, a precizat Nicolae Dabija („Ateneu”, mart. 1991; interviu acordat lui Sergiu Adam în noiembrie 1990). O redută dovedită inexpugnabilă a fost săptămânalul „Literatura şi arta”, condus de Nicolae Dabija încă din 1986. Primul număr cu grafie latină, datat deloc întâmplător 15 iunie 1989 (ziua când se marca centenarul trecerii în eternitate a lui Mihai Eminescu), a apărut în afara legii, directorul publicaţiei prevalându-se de imunitatea obţinută ca deputat în Parlamentul Uniunii Sovietice, alături de Grigore Vieru, Leonida Lari, Mihai Cimpoi şi Ion Hadârcă.
Dreptul la limbă
Sub acest titlu, Nicolae Dabija subliniază ca un veritabil cronicar al vremurilor noi: „E la îndemâna oricui că muntenii, bănăţenii, oltenii, transilvănenii, dobrogenii, bucovinenii, moldovenii, transnistrenii vorbesc aceeaşi limbă, limba noastră cea română, că toţi avem aceeaşi origine ca neam şi limbă, acelaşi crez, aceleaşi tradiţii, acelaşi folclor, aceleaşi nădejdi sfinte şi acelaşi sânge strămoşesc curge prin vinele noastre, orice ar spune duşmanii noştri, unii deghizaţi în ultima vreme în costume naţionale «moldoveneşti»”, continuând cu o aluzie: „Câteodată mă întreb şi eu: ce limbă vorbeşte Dumnezeu? Şi concluzia mea e că Cel de Sus vorbeşte o limbă corectă” („Literatura şi arta”, 25 aug. 1994).
Eroism continuu
Nu s-ar crede că bătălia pentru drepturile limbii române s-a încheiat. Generaţia actuală are însă în suma de fapte ale lui Nicolae Dabija un model şi implicit un testament.
