Cartea despre care vă voi vorbi în continuare, „Iorgu”, a scriitorului Adrian Jicu, are una dintre acele coperți foarte sugestive, care îți rămân întipărite în minte zile bune, așa cum mi s-a întâmplat și mie. Deasupra imaginii cu cele două mâini se află încadrat titlul, mare și galben, oarecum mâzgâlit – cuvânt în care se află esența cărții, dar și numele de alint al poetului din prim plan: George Bacovia.
Primul gând care mi-a venit în minte când am văzut această copertă a fost: „Aceasta va fi o carte grea.” Grea în sensul de complexă, plină de arhaisme și concepte alambicate, pe care nu aveam să le înțeleg. Îmi făceam tot felul de idei chiar înainte să o deschid, planuri cum să caut în dicționar cuvintele pe care nu le cunosc și poate să îl întreb pe bunicul meu referitor la unele aspecte. Mă panicasem, pe scurt, și tocmai de aceea am rămas șocată după ce am început-o, aflând, de fapt, cât este de ușor de citit și înțeles.
Povestea din spatele numelui ”Bacovia” m-a înduioșat, m-a uimit, m-a făcut să lăcrimez și să îl compătimesc pe acest geniu prea puțin apreciat în tinerețile sale, care și-a găsit alinare în băutură și a crezut mereu cu tărie că școala este o pierdere de vreme, că poate numai el vede adevăratul miez al lucrurilor, și nu doar învelișul putred de la suprafață. Cartea este, pe cât de tragică, pe atât de necesară înțelegerii acelor vremuri și nu am putut să nu mă întreb care au fost sursele de inspirație „edite și inedite” ale autorului. Printre detalii se regăsesc inclusiv gânduri, impresii, păreri personale și poezii ale lui Bacovia, dar și secvențe din viața părinților săi la început, aspecte care fac lucrarea fascinant de autentică. Stilul de scriere este foarte diferit de o biografie găsită pe Wikipedia, spre exemplu, fiindcă limbajul cu termeni științifici este înlocuit cu literatură de calitate.
Experiența aceasta mi-a dovedit cât de puține știam, de fapt, despre Bacovia și tocmai de aceea am acceptat provocarea, deși nu am asistat la lansarea efectivă a cărții și la cuvântul autorului. Mi-a fost prilej de învățare și de explorare a unei vieți trecute, plină de momente sumbre, măcinări, războaie, evoluții și o continuă căutare de sine, pe care poetul nu a dus-o niciodată până la capăt. Dar oare nu așa sunt toți poeții? Oare nu așa este viața unui om aflat într-o continuă căutare de sens pe pământ?
Revenind la subiect, pot spune că această operă literară aduce un plus valoare lucrurilor generale care se știau, de fapt, despre Bacovia, plus care îmbogățește pe oricine decide să o citească. Mă bucur să mă număr printre acei oameni.
Adrian Jicu își începe scrierea cu o prezentare, de câteva capitole, a părinților poetului: Dimitrie, un negustor ce urmărește să scoată profit din orice, și Zoe, o mamă care dorește cu tărie ca fiicele și fiul ei să aibă viața pe care ea nu a putut-o duce. Povestea se axează apoi doar pe Iorgu, de la naștere și până la deces.
Acesta trimitea poezii la diverse reviste, încă de pe vremea când se afla la liceu, însă foarte puțini le apreciau cu adevărat, și chiar și pe acei oameni Bacovia îi considera falși, oameni ce scriau doar de fațadă, fără ca poezia lor să aibă esență. Abia după ce s-a mutat la București și și-a întemeiat o familie printr-o căsătorie aranjată, în perioada bătrâneții sale de om trecut prin nenumărate chinuri, publicul îl descoperă în sfârșit și îi acordă atenția cuvenită, premii pentru literatura sa, unele pe care el nu le acceptă.
Viața lui nu a fost alcătuită, însă, doar din momente triste – George Bacovia a avut o mamă și surori care l-au susținut și au avut grijă de el, o soție, Agatha, pe care o iubea în felul său, dar și un fiu, Gabriel (alintat Briel), pe care a avut norocul să îl vadă cum crește. O perioadă a fost profesor la diferite catedre și și-a petrecut ultimii ani la pensie.
Sfârșitul (pe care îl voi lăsa nedezvăluit pentru curioși) m-a surprins. Eram în mașina, în drum spre cursul meu de Jurnalism, când am citit ultimele pagini. Am stat blocată o vreme după aceea, analizând și cântărind ce aflasem. Bacovia a avut o viață tristă și sumbră, care m-a impresionat în aceeași măsură în care mă impresionează ruinele unui monument – odată falnic și plin de secrete, dar ignorat de toată lumea, dar care, spre finalul „vieții” sale, este descoperit. Frumoasele ruine (în acest caz, poeziile) vor dăinui veșnic, ele sau amintirea lor, însă nu vor mai putea fi niciodată ce au fost. Viața lui Bacovia a fost un întreg „monument”, explorat amănunțit în această carte, ca o descriere explicită sau o poză a ceea ce obișnuia să fie. Cu timpul, totuși, cum piatra se crapă, așa s-a destrămat și poetul nostru, puțin câte puțin, până când nu a mai avut ce destrăma. Oamenii l-au recunoscut puțin înainte de moarte, însă mai mult după aceea. Acest aspect mi se pare cel mai trist, însă am înțeles că nici vremurile tinereții nu i-au fost prea favorabile, sub influențele și politicile comuniste…
În încheierea acestei cronici, vă recomand să citiți romanul, nu doar pentru a afla povestea mai amănunțită din spatele numelui Bacovia, dar și pentru că este portretul unei lumi mai puțin confortabile decât cea în care trăim noi, atât de diferită de prezent, cu plusurile și minusurile sale, cu frumusețile și ororile sale, care, în maniera descrisă de Adrian Jicu, merită descoperită întru totul.
Cronică: Daria Apalane, clasa a VIII-a, elevă la Școala „Miron Costin” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Foto credit: Vladimir – Alexandru Moțoc, clasa a VIII-a, elev la Școala nr. 10 și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Prof. coord. Laura Huiban
