Negustori de prieteni nu există

Una dintre cele mai frumoase poveşti citite în adolescenţa mea a fost „Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry, cea mai tradusă carte din literatura franceză. O carte care a făcut istorie, o fermecătoare istorioară, şi pentru copii, şi pentru adulţi. Pe care, după ce ai citit-o, nu o poţi uita. Pentru că sub o formă extrem de simplă, în această micuţă carte e multă filosofie, în ea găsindu-se acele întrebări care, într-o existenţă, dau ceva bătăi de cap. Dar ce grozav este că autorul ne face să înţelegem un lucru extraordinar prin intermediul simpaticului său personaj! Care ne spune că esenţialul nu se vede cu ochii, şi că „numai cu inima putem vedea lucrurile aşa cum sunt”. Asta dacă nu trădăm micul prinţ din noi, copilul care a rămas acolo, undeva înăuntrul fiinţei noastre. Cartea lui Saint-Exupéry te câştigă imediat ce ai deschis-o, şi se citeşte cu participare afectivă, numai astfel dezvăluindu-şi profunzimea, dincolo de aparenţa unei încântătoare poveşti cu o făptură micuţă, îmbrăcată cu o lungă manta, cu părul de un blond auriu, purtând la gât o lungă, vaporoasă eşarfă.
Şi când te gândeşti că acest text minunat a fost considerat „nătâng” de mulţi editori din Hexagon! Aşa încât cartea a apărut la New York, în dublă versiune, franceză şi engleză. După care a colindat pur şi simplu întreaga lume, fiind tălmăcită în peste două sute de limbi şi dialecte. Iar când s-au împlinit 7o de ani de la lansare, o prestigioasă editură franceză, Gallimard, a scos o amplă ediţie aniversară, sub titlul „Frumoasa istorie a Micului Prinţ”. Ediţia conţine textul original şi un voluminos dosar inedit, fotografii şi desene ale lui Exupéry, articole, cronici despre carte şi semnificaţia ei, analize despre felul cum a fost receptată în timp. Mulţi exegeţi vorbind despre o adevărată alchimie cuprinsă în paginile ei. Această excepţională carte omagială, având desenele autorului, a fost, din fericire pentru noi, tradusă şi în română, la Editura RAO. Şi nu este puţin lucru faptul că un român, scriitorul şi regizorul Virgil Tănase, a avut o contribuţie importantă la realizarea acestui volum special. El semnează în cadrul dosarului critic un eseu numit „Temele din Micul Prinţ”, susţinându-şi, printre altele, ideea că la Saint-Exupéry omul este o fiinţă duală şi că „acest copil care ne locuieşte, acest Mozart care există în fiecare dintre noi şi pe care normele stupide ale existenţei sociale îl împiedică să se împlinească este firul de lumină care trece prin carnea noastră perisabilă, agăţată vremelnic pe acest fir ca o rufă pusă la uscat. El este permanenţa, partea noastră de imortalitate”. Şi cine nu-şi doreşte măcar o bucăţică de nemurire? Numai că, pentru asta, nu trebuie să dăm uitării copilul din noi şi să ne amintim vorbele vulpii din povestea asupra căreia zăbovesc acum. Roşcata e înţeleaptă, ştiind că nu cunoşti decât lucrurile pe care le „îmblânzeşti”. Ea îi vorbeşte micului prinţ despre oamenii mult prea grăbiţi, care cumpără lucruri gata făcute, nemaiavând timp şi răbdare să le cunoască pe acestea cu adevărat. „Dar cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”. E bine să ne amintim, în lumea asta ieşită din ţâţâni, nebună, nebună, zgomotoasă, violentă şi îngrozitor de pragmatică, de un materialism vulgar, că nu totul se vinde şi se cumpără. Mai cu seamă sentimentele adevărate. Pentru că e foarte trist dacă ajungem să confundăm prieteniile din interes, care au un preţ al lor, cu acelea autentice, dezinteresate, şi amorurile trecătoare, simple furnicături prin anumite părţi, cu iubirea.