În noaptea de duminică spre luni s-a urcat în tăcere la Ceruri profesorul de limba română și jurnalistul Dan Adrian Mindirigiu. Pe scurt și pentru toată lumea, nea’ Dan.
Sau Bolea/ Bolic, pentru noi, foștii colegi de redacție. Avea 75 de ani și o inimă mare. Mare, cât să ne cuprindă pe toți, cei apropiați lui, în ea. Inima l-a și trădat de altfel.
Cei apropiați, îmi place să cred că nu. Asta l-ar fi durut. Mai tare chiar decât inima. Nea’ Dan a intrat în redacția Deșteptării la un an după Revoluție, adus de Leonard Popa și de aici a ieșit la pensie, în decembrie 2005. Scria pe domeniile sport și social, cultivând cu o rigoare de profesor corectitudinea frazei.
„Ia zi, Nicușoare, nu cumva se scrie ușă în loc de ușe?”, întreba cu vocea sa ușor dogită, în timp ce culegea pixul cu pastă roșie de pe mașina de scris „Olympia”. Avea o predilecție pentru calambur. Și pentru titlurile de efect: „Vai de Steaua noastră”, „Farul eclipsat de (o) Scânteie”, „Un arbitru condus de…tribune”.
Nea’ Dan mi-a fost șef de secție un an sau doi și, în ciuda diferenței de vârstă, prieten bun vreme de vreun sfert de veac. OK, nu și pe facebook, dar asta nu a afectat cu nimic relația noastră. Cu Bolic am bătut județul, cu el am scris anchete la patru mâini și tot cu el am petrecut (uneori doar la propriu, alteori și la figurat) zile și nopți în redacție sau pe teren.
Cu el am jucat și fotbal, ridicând spre tavanul Sălii Sporturilor o Cupă a Presei plină ochi cu șampanie pe la finalul lui 2003. Ne-am și certat. Și nu o dată. Ca între prieteni. Când venea vorba de ziar, obișnuia să mă povățuiască: „Nu uita că baza rămâne fotbalul mic: copii, juniori, ligile inferioare”.
Avea dreptate. Prin urmare, am băgat-o la cap. Mi-au rămas și alte lucruri de la nea’ Dan. Cel mai important? Cum să devin un bun părinte. Poate că oricum aș fi fost un tată bun, însă ce am văzut la el mi-a mers la inimă. Codrin și Dragoș, cei doi copii ai săi, îi erau mai degrabă prieteni decât feciori. Deloc întâmplător, nici nu-i spuneau „tată”.
Îi ziceau simplu: Dan. Și nu poate fi o întâmplare faptul că nici fiica mea, Olga nu mi-a spus vreodată „tată”. Și ea mă strigă pe nume. Simplu: Dan. Fără să-i fi spus sau să-i fi cerut eu asta. Uneori, e de ajuns ca Universul să dea o dată și bine din cur pentru a așeza lucrurile cum nici nu ne-am fi putut imagina. Asta cu „datul din cur” i-ar fi plăcut lui nea’ Dan Mindirigiu. Dacă ar fi citit-o, m-ar fi sunat imediat: „Nebun mai ești”.
Câte n-aș mai avea de scris despre matale, dragă nea’ Dane! Lăsai impresia unui dur, dar erai un mare, mare sentimental. „Bolic al nostru a avut o amprentă aparte în peisajul jurnalistic băcăuan. Și nu doar în cel jurnalistic”, a punctat prietenul nostru comun, Dorian Pocovnicu.
„Hai, valea, că s-au furat cam multe! Și mai lăsați minciunile, că-s sătul de minciunile mele”, ne-ai zice dacă ne-ai auzi și citi acum. Asta doar așa, ca să-ți maschezi emoția. Știi bine însă că n-am scris nicio vorbă mincinoasă. Minciună ar fi să-ți spun că la anul Dinamo va juca în Liga Campionilor sau că Milan și Real Madrid mai au vreo șansă la titlu sezonul ăsta.
După cum minciună ar fi să-ți zic că ne-am stăpânit cu toții lacrimile atunci când am aflat că ne-ai părăsit. O să ne lipsești, dragă Bolea!
Tuturor prietenilor și colegilor de redacție. Iar dacă o vrea Bunul Dumnezeu să parcurgi textul de față, lasă-l așa, necorectat. Că nu s-o face gaură în cer!
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
