Reamintire
Cuvântul, din sfera religioasă, este la origine un termen comun, dar biografia lui Iisus Hristos/Isus Cristos l-a fixat ca parte a unei sintagme. O găsim în textele evangheliştilor:
„17. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota,
18. Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.
19. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor”, în ebraică, latină şi greacă (Ioan, 19; după Biblia din 1936, tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu; reeditare – Bucureşti, 1982).
Versiunea din 2013 (traducere de preoţii Alois Bulai şi Eduard Patraşcu) e, natural, foarte apropiată: „Aşadar, l-au luat pe Isus. Purtându-şi singur crucea, a ieşit spre locul numit «al Craniului», care, în ebraică este numit «Golgota», unde l-au răstignit pe el şi împreună cu el alţi doi, de o parte şi de alta, iar Isus în mijloc. Pilat a scris şi o inscripţie şi a pus-o pe cruce. Era scris: «Isus Nazarineanul, regele iudeilor»” (Ioan, 19, 21; apud Biblia, Iaşi, 2013, p. 2617).
Punctul de plecare – Nazaretul
Orăşelul din centrul Galileii este locul de origine al Fecioarei Maria şi al lui Iosif, iar mai apoi al lui Iisus/Isus, care, după fuga în Egipt, va reveni cu familia şi va locui aici până la 30 de ani. Evanghelistul precizează: „26. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret” (Luca, 1), respectiv „În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii” ş.a.m.d. (Biblia 2013, p. 2477).
Nazaret are mai multe sensuri: „creangă verde”, „consacrare”, „diademă” sau „odraslă”. Cu rădăcină din turcă, însemna în limba veche „supraveghere, îngrijire”.
Două derivate?
De la numele propriu s-a format un cuvânt oarecum diferit de etimon: nazarinean. Dicţionarele religioase consultate (Bria, Branişte, Ciobanu, Moldoveanu, Stoian, ca şi traducerile din M. Bocian şi Petit dictionnaire encyclopédique de la Bible) raportează numele de locuitor al acelui orăşel la grecescul Nazara, dar şi la Nazaret(h). Au rezultat, pentru limba română, două derivate: nazarinean (de la Nazara, prin filieră slavă: nazarinenin), respectiv nazaritean. Vorbitorului comun i se prezintă cu precădere prima formă, lipsită de t (din Nazaret), deşi referirea se face la această bază: „nazarinean/…/(Persoană) care făcea parte din populaţia de bază a oraşului Nazaret” (Micul dicţionar academic, 2003), cu varianta nazaritean /…/, din Nazaret şi sufixul -ean (cf. Noul dicţionar universal al limbii române, după Lazăr Şăineanu, 2006).
Scris şi oral
Am întâlnit, în scris, aproape exclusiv forma nazarinean, iar în conversaţii, unii vorbitori ezită să pună consoana n şi o preferă pe t, pentru că în mintea lor rădăcina este Nazaret, nu *Nazaren.
Salutăm nazariteanul!
Pentru că absenţa lui t din derivat poate conduce spre elemente dintr-o altă familie lexicală (nazarenii, sectă neoprotestantă; nazarei, adepţi ai schismei din secolul I d.H., ş.a.), considerăm că este de preferat derivatul nazaritean, care face trimitere fidelă spre numele orăşelului din biografia lui Iisus/Isus.
O propunere pentru Academia Română
DOOM2 susţine, indirect, sugestia noastră atunci când notează: „nazarinean (referitor la Nazareth) adj. m., s. m., pl. nazarineni; adj. f., s. f. nazarineană, pl. nazarinene”. Aşadar, firesc ar fi să figureze în următoarea ediţie a Dicţionarului şi varianta nazaritean, -ă; -i, -e.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
