Navetisti intre Autogara si vocatie / „Saru’ mana”, doamna profesoara!

Ziua de munca a dascalilor care fac naveta la tara incepe cu noaptea in cap. Gerul se simte inca din statia de pe Republicii, dar abia in Autogara, unde vantul ii vajaie pe la urechi, mediteaza cu tristete la soarta lui, de profesor navetist. Ar renunta, insa in fiecare zi o ia de la capat. Pentru ca in fiecare zi, la poarta scolii, il intampina copiii: „Saru&#8217 mana&#8221, „Saru mana&#8221, „Saru&#8217 mana&#8221.

Cladirea veche, curtea mohorata a Autogarii iti amintesc de anii &#821680. Iarna, la ora 6 e inca intuneric. Putinii calatori sunt tarani care isi viziteaza copiii de la oras de doua ori pe an si dascali navetisti, care sunt aici in fiecare dimineata. &#8222Ii gasiti acolo, la masina de Rosiori, sau dincolo, la cea de Parincea”, imi explica cineva. Un singur barbat si opt femei. Sosesc pe rand si isi cauta colegii. Cu obrazul ascuns in fular, stau in cerc si tac impreuna. Incerc sa aflu cum e sa faci 100 km dus-intors, zi de zi, pe canicula sau ger. &#8222E greu, dar acolo e locul meu de munca. Si copiii din Parincea au dreptul la educatie. Multi dintre ei sunt foarte buni si reusesc la licee de elita”, sustine Lavinia Surmei, profesor de engleza, care face naveta din 2003. Marcela Trifan, profesor de chimie, isi aminteste &#8222ce bine era la Sascut”, unde mergea cu trenul. Autogara inseamna &#8222mizerie”, soferi nervosi si curse care intarzie. &#8222Cum sa fie? Iarna e frig si vara e praf”, spune Livia Baciu, profesor de tehnologie.

Megafonul le da o veste proasta

In coltul cladirii, unde trage cursa de Rosiori, e mai multa lume. Toti sunt invatatori si profesori din oras, care merg sa-i invete carte pe copiii din Poieni, Neguseni, Valea Mare. Aflu ca ziua de munca a navetistilor se incheie mai greu decat incepe. &#8222Seara trec Podul Serbanesti pe jos. Dincoace, ma asteapta, uneori, sotul cu masina”, marturiseste Lenuta Codreanu, invatatoare. Ramona Vizitiu preda limba romana, iar Diana Ursu, biologia. &#8222Nu stiu daca voi ramane aici, e posibil sa-mi gasesc altceva, protectia mediului se bucura acum de multa atentie. Totusi, mie imi place, iubesc copiii si ma simt motivata”, marturiseste Diana. Pe peron e intuneric, frig, masina nu apare… &#8222Mai greu e pentru cei din Valea Mare. De la autobuz mai fac cativa kilometri pe jos. Sunt femei singure, care merg prin padure… Si copiii vin tot pe jos!”. Oamenii au inghetat si isi freaca mainile. &#8222Toate cunostintele ma intreaba de ce fac naveta, de ce nu caut altceva. Salariul e mic, raspunderile sunt mari, dar eu nu renunt”, afirma Maria Paston. Brusc, tace. Intunericul e strabatut de un anunt care o priveste: &#8222Autobuzul cu traseul Valea Mare-Rosiori va avea 30 de minute intarziere de la ora plecarii”. &#8222Ce veste buna”, mormaie cineva, ironic. Vocea din megafon repeta anuntul de trei ori si dispare.

Li s-a urat de &#8222calatorit&#8221 prin frig si praf

In sfarsit, autobuzul trage la linia de plecare. Prima parte a traseului, zona Izvoare, naste critici severe la adresa autoritatilor. Gropi, zdruncinaturi si o intarziere de inca 20 minute. La 7,30, ora la care dascalii ar fi trebuit sa ajunga la scoala, masina e abia la statia de benzina din Serbanesti. S-a luminat de ziua. In autobuz, dascalii sunt mai tacuti. &#8222Partea buna e ca ai mai multe satisfactii. Si colectivul e mai inchegat. Ne cunoastem bine si ne ajutam cand avem un necaz, suntem ca intr-o familie. La oras, ti-ai facut orele, arunci catalogul si ai plecat”, arata Elena Nica, directoarea Scolii Rosiori, profesor de matematica. A predat si in oras, asa incat stie care sunt diferentele. Dascalii vorbesc despre &#8222goana dupa puncte”, competitia pentru salariile de merit, apoi, din nou, despre transport, cosmarul lor, si lipsa de confort. &#8222Credeti ca asta e autobuzul cu care mergem noi? Nu. L-au pus astazi din cauza ca v-au vazut pe dumneavoastra. Au observat ca puneti intrebari si notati in agenda”. Reincep zdruncinaturile. Sub cerul jos, ca o palarie vinetie, de pasla, dealurile invelite in zapada par luminoase. Ma bucur ca a nins. &#8222Mie nu-mi place zapada, spune brusc o profesoara. Intotdeauna ma gandesc la frig si la naveta”. Dascalii afirma spun ca nu le place sa iasa din casa. Nu vor excursii, Revelion la munte, raiduri prin magazine sau vizite in week-end. &#8222Ni s-a urat de calatorit”, spun femeile. Nu vor decat sa stea la caldura, cu familia si sa-si rezolve sarcinile gospodaresti.

&#8222Doamna diriginta mi-e ca o mama”

&#8222Fac naveta de cinci ani. Vin aici pentru parintii mei, care sunt in varsta, dar as pleca si maine. Racesc tot timpul, oricat de bine m-as imbraca”, marturiseste o invatatoare. Suntem la capatul traseului, unde coboara ultimii navetisti. In intersectie, vantul te ia pe sus, iar gerul iti arde narile. E greu sa fii cocheta la tara, mai ales daca mergi doi-trei kilometri pe jos. Si performantele sunt mai greu de obtinut, satisfactiile fiind mai mult morale, decat profesionale. In banci, copii palizi, copii flamanzi, istoviti de munca. Copii care nu au o carte in casa. Nu e usor sa-i inveti engleza, franceza, matematica. Si totusi, cand iti ies inainte, uiti Autogara, salariul mic, drumul plin de gropi. &#8222Saru&#8217 mana”, &#8222Saru&#8217 mana”, &#8222Saru&#8217 mana”. De zeci de ori &#8222Saru&#8217 mana”. Elevii se bucura cand ii vad, ii opresc si le spun tot felul de lucruri, unele marunte, dar care ii framanta. Sunt apropiati de dascalii lor, mai ales cei mici. „Doamna diriginta mi-e ca o mama&#8221, a scris un copil, intr-o compunere. Sau: „Invatatoarea noastra e cea mai frumoasa din lume&#8221. Asadar, merita sa faci drumul acesta, vara si iarna, prin zapezi si noroaie, sustine prof. Elena Nica. &#8222Suntem importanti pentru ei, iar noi simtim ca ii ajutam, le dam invatatura si speranta. Punem o picatura de lumina in sufletul lor&#8221.Scris de Silvia Patrascanu