Ați auzit de ,,Balada de la Narayama”, plăsmuirea literară a japonezului Shichiro Fukazawa? (Editura Univers, 2009, 240 pagini). Există și ecranizarea romanului, în regia lui Shôhei Imamura. Scriitorul imaginează o comunitate fictivă, un sat izolat de lume, de prin Japonia, în care există o tradiție crudă: cei care împlinesc 70 de ani, întrucât ar deveni o povară pentru semenii lor, sunt duși și părăsiți pe vârful muntelui Nara… Conform tradiției, fiul cel mai mare trebuie să-și ducă părinții spre infernul Nara. Copleșit de durere, fiul, Tatsuhei, îl duce în cârcă pe bătrânul Orin, cel care nu este doar resemnat, ci-și privește și cu seninătate sfârșitul apropiat. În drum către moarte sunt escortați, cu pofte croncănitoare, de mii și mii de corbi. Hitchcock ar fi invidios pe acest decor. În vârful muntelui, cimitirul cu schelete și cadavre în putrefacție; toate aflate la vedere… Fiul, asediat de lacrimi, aruncă în corbi cu pietre – gest inutil, ca și cum ar vrea să sfideze soarta –, și tot merge, merge, merge… Simți că n-ar vrea să se mai oprească. E ca și cum ar dori să dea cu tifla tradiției, morții. Orin îl zgâlțâie repetat și-l obligă să oprească. Relativ sprinten, coboară din cârcă, își așterne un tatami printre schelete și corbii hulpavi, se așază pentru a aștepta moartea… Fiul, după ce-i oferă o desagă cu alimente și apă, refuzată categoric, îl cuprinde într-o îmbrățișare pe care o vrea eternă. Și tatăl își lipește sufletul de el. E un fel de simfonie nemaivăzută, nemaiauzită, zămislită din viațămoarte. Deodată, simțind slăbiciunea fiului, osânditul se desprinde și-l pălmuiește. Îl trezește, cu dragoste, la realitatea tradiției… Și corbii croncăne, croncăne, croncăne…. Și scheletele, mii și mii, parcă spun: ,,Bun venit!”…
Decizia guvernaților noștri de a-i arunca în carcera ființării pe cei eufemistic numiți +65 mi se pare a fi inspirată din spiritul fictivei societăți care a fost plăsmuită de scriitorul japonez. Am rugat câteva spirite de referință să-mi spună dacă-n percepția mea locuiește și ceva adevăr…
Prof. univ. dr. Ștefan Munteanu, scriitor
,,Trăiesc lupta dintre gândire şi simţire ca pe o dramă”
Nu cred despre mine că aş fi un bun judecător. Trăiesc lupta dintre gândire şi simţire (simţire şi gândire) ca pe o dramă. Pe de altă parte nici nu pot refuza provocarea prietenului Ion Fercu, deşi ştiu că îmi asum o sarcină dificilă. Aceasta înseamnă că tot ce voi spune se află sub semnul ipoteticului. Mai ales datorită faptului că nu cunosc bine datele problemei.
Nu îmi este clar, mai întâi, cum aş fi procedat dacă, în urmă cu mii de ani, aş fi fost comandantul unui detașament militar aflat în război. Probabil că aş fi dispus ca morţii, pe cât posibil, să fie înhumați. Dar cu răniții, care constituiau o povară, ce aş fi făcut?
Venind spre zilele noastre, nu îmi este clar ce ar trebui să fac dacă aş fi medic, chemat să tratez pacienți infectați cu Covid-19, dar am numai două instalații de ventilare, pe care trebuie să le repartizez la trei-patru pacienți.
În sfârşit, îmi imaginez că aş fi un politician, chemat să ia decizii la nivel naţional. Aici ar fi şi mai complicat întrucât, pe lângă motivaţia umană şi morală, va trebui să iau în calcul şi motivaţia politică. Oricum, oricare ar fi situaţia concretă, nu cred că medicul A. Streinu-Cercel are o înţelegere mai puţin umanistă decât politicianul L. Orban.
