24 decembrie 2024

Narayama noastră (II)

Ați auzit de ,,Balada de la Narayama”, plăsmuirea literară a  japonezului Shichiro Fukazawa? (Editura Univers, 2009, 240 pagini). Există și ecranizarea romanului, în regia lui Shôhei Imamura. Scriitorul imaginează o comunitate fictivă, un sat izolat de lume, de prin Japonia, în care există o tradiție crudă: cei care împlinesc 70 de ani, întrucât ar deveni o povară pentru semenii lor, sunt duși și părăsiți  pe vârful muntelui Nara…  Conform tradiției, fiul cel mai mare trebuie să-și ducă părinții spre infernul Nara. Copleșit de durere, fiul, Tatsuhei, îl duce în cârcă pe bătrânul Orin, cel care nu este doar resemnat, ci-și privește și cu seninătate sfârșitul apropiat.  În drum către moarte sunt escortați, cu pofte croncănitoare, de mii și mii de corbi. Hitchcock ar fi invidios pe acest decor. În vârful muntelui, cimitirul cu schelete și cadavre în putrefacție; toate aflate la vedere… Fiul, asediat de lacrimi, aruncă în corbi cu pietre – gest inutil, ca și cum ar vrea să sfideze soarta -, și tot merge, merge, merge… Simți că n-ar vrea să se mai oprească. E ca și cum ar dori să dea cu tifla tradiției, morții. Orin îl zgâlțâie repetat și-l obligă să oprească. Relativ sprinten, coboară din cârcă, își așterne un tatami printre schelete și corbii hulpavi, se  așază pentru a aștepta moartea… Fiul, după ce-i oferă o desagă cu alimente și apă, refuzată categoric, îl cuprinde într-o îmbrățișare pe care o vrea eternă. Și tatăl își lipește sufletul de el. E un fel de simfonie nemaivăzută, nemaiauzită, zămislită din viațămoarte. Deodată, simțind slăbiciunea fiului, osânditul se desprinde și-l pălmuiește. Îl trezește, cu dragoste, la realitatea tradiției… Și corbii croncăne, croncăne, croncăne…. Și scheletele, mii și mii, parcă spun: ,,Bun venit!”…

Decizia guvernaților noștri de a-i arunca în carcera ființării pe cei eufemistic numiți +65 mi se pare a fi inspirată din spiritul  fictivei societăți  care a fost plăsmuită de scriitorul japonez. Am rugat câteva spirite de referință să-mi spună dacă-n percepția mea locuiește și ceva adevăr…



Prof.  Ion Dinvale, scriitor

Ultima ascensiune

Bolnavi de suspiciune, obișnuiți să sufle și în iaurt, flecari și cârcotași, mulți s-au precipitat să taxeze măsurile prevăzute în ordonanțele militare referitoare la programul restricțional impus persoanelor în vârstă, ca măsuri discriminatorii, „inumane”, fascistoide („Doctorul Mengele se întoarce”) etc. Și cum eu sunt „suflet în sufletul neamului meu”, vorba poetului, având un borcan cu iaurt (de la Supermarket!) dinainte, mi-am zis: dar dacă se întoarce?!… Dureroase sunt indiferența, cruzimea și cinismul vârstelor imature, cu lipsa lor, inconștientă, de empatie, însă cele ale adulților, ale factorilor de decizie, sunt înspăimântătoare, prin raționalitatea glacială, prin detașarea grea, prin încordarea lucidă, nevrotică, ce pot prefigura pericolul  unei lumi zidite pe indiferență și neomenie, în care moartea ar putea fi judecată, exclusiv, după criterii statistice, probabilistice, tehnice, „curățată” de toată încărcătura tradițională: psihologică, morală, metafizică, religioasă, într-un cuvânt, umană. Când s-a vehiculat ideea selecției, a priorităților, inevitabile in condițiile de penurie a mijloacelor tehnice, a spațiilor de spitalizare, a medicamentelor și echipamentelor de protecție, ,,părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”, lăsând să se întrezărească, o clipă, și de departe, culorile și contururile unei realități stranii, cu trista revelație a unor cutume – intransigente, inflexibile, metalice – pe care le credeam apuse pentru totdeauna. M-am gândit, cât de ușor și grabnic s-ar trece în condițiile unei pandemii, cu milioane de victime, de la bătrâni și bolnavi cronici, la cei cu dizabilități, la cei fără asigurare (și fără apărare!), la cei de altă rasă, neam, religie, cetățenie etc. În societățile primitive, caracterizate printr-o mare precaritate a resurselor, abandonul sau uciderea celor vârstnici era o cutumă – nici vorbă de legendă! – acceptată ca fatalitate, aidoma legilor firii, fără dramatismul indus de sentimentalismul umanismelor târzii. Sfârșitul –previzibil, sigur, inexorabil – excludea deliberarea, răspunderea, dramaticele probleme de conștiință. Prin urmare, rațional, moral și uman, ar fi ca bătrânii să urce singuri – cât timp îi mai țin picioarele – muntele Narayama, pentru a-i scuti pe fiii sau pe nepoții lor de această dureroasă ascensiune, cu ei în spate. Mai mult decât un sacrificiu, ar fi o eliberare de cea mai grea povară, de cea mai mare umilință care este bătrânețea; amurg al sufletului, sumbra răcoare a sfârșitului de toamnă. Cât de deșarte sunt speranțele și toate proiectele de fericire, amânate toată viața pentru ,,când vom ieși la pensie”?!… Și cât de indecentă, ridicolă și penibilă, prelungirea peste marginile firești, a cochetăriei, flirtului și a comportamentului pueril al celor pentru care vârsta „e doar un număr”!… „Să nu ieșiți din casă!”, „Aveți grijă de voi!” erau cuvintele cu care începeau și se sfârșeau toate convorbirile telefonice pe care le-am avut, lunile acestea, cu copiii noștri. Înduioșătoare, până la lacrimi, această afecțiune!… Albiți de ani, noi suntem acum copiii – mici, fragili, vulnerabili – iar ei își întind, deasupra noastră, aripa lor ocrotitoare. Numai pentru atât, și merită să trăiești: „Cu șah etern, cu mat, în ultimele runde,/ De-o resemnare blândă, ființa-mi se pătrunde/ Și sub a ei povară, conced să mă înclin:/ A dăinui ca tremur, ca freamăt, ca suspin!…”

 

 



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
- Advertisement -
spot_img