Narayama noastră (I)

Ați auzit de ,,Balada de la Narayama”, plăsmuirea literară a japonezului Shichiro Fukazawa? (Editura Univers, 2009, 240 pagini). Există și ecranizarea romanului, în regia lui Shôhei Imamura. Scriitorul imaginează o comunitate fictivă, un sat izolat de lume, de prin Japonia, în care există o tradiție crudă: cei care împlinesc 70 de ani, întrucât ar deveni o povară pentru semenii lor, sunt duși și părăsiți pe vârful muntelui Nara… Conform tradiției, fiul cel mai mare trebuie să-și ducă părinții spre infernul Nara. Copleșit de durere, fiul, Tatsuhei, îl duce în cârcă pe bătrânul Orin, cel care nu este doar resemnat, ci-și privește și cu seninătate sfârșitul apropiat. În drum către moarte sunt escortați, cu pofte croncănitoare, de mii și mii de corbi. Hitchcock ar fi invidios pe acest decor. În vârful muntelui, cimitirul cu schelete și cadavre în putrefacție; toate aflate la vedere… Fiul, asediat de lacrimi, aruncă în corbi cu pietre – gest inutil, ca și cum ar vrea să sfideze soarta –, și tot merge, merge, merge… Simți că n-ar vrea să se mai oprească. E ca și cum ar dori să dea cu tifla tradiției, morții. Orin îl zgâlțâie repetat și-l obligă să oprească. Relativ sprinten, coboară din cârcă, își așterne un tatami printre schelete și corbii hulpavi, se așază pentru a aștepta moartea… Fiul, după ce-i oferă o desagă cu alimente și apă, refuzată categoric, îl cuprinde într-o îmbrățișare pe care o vrea eternă. Și tatăl își lipește sufletul de el. E un fel de simfonie nemaivăzută, nemaiauzită, zămislită din viațămoarte. Deodată, simțind slăbiciunea fiului, osânditul se desprinde și-l pălmuiește. Îl trezește, cu dragoste, la realitatea tradiției… Și corbii croncăne, croncăne, croncăne…. Și scheletele, mii și mii, parcă spun: ,,Bun venit!”…
Decizia guvernaților noștri de a-i arunca în carcera ființării pe cei eufemistic numiți +65, mi se pare a fi inspirată din spiritul fictivei societăți care a fost plăsmuită de scriitorul japonez. Am rugat câteva spirite de referință să-mi spună dacă-n percepția mea locuiește și ceva adevăr…
Petre Isachi, critic și istoric literar

Pe vârful Muntelui Narayama

Adevărul din percepţia ta, prietene, este pe cât de sublim, pe atât de tragic şi de absurd în acelaşi timp. Japonezul Fukazawa confirmă teza că orice operă de artă este expresia unei (i)realităţi de fiecare zi, altfel spus, a unei realităţi incomunicabile. Pot fi comunicate trăirile sublime ale Bătrânului – să reținem, omul timpului prezent – mândru şi mulțumit de sine şi de ceilalţi că a atins vârful Muntelui Nara, mulțumit de Fiul său, care-i continuă eroic, absurda şi tragica tradiţie, încântat pentru forţa de a se învinge pe sine, pentru puterea de a-şi pălmui la cea mai mică ezitare, Fiul, pentru că nu a înţeles că orice om moare singur şi că aşteptarea este o stare activă. Înţelepciunea Bătrânului atinge absolutul. El ştie că nimeni nu este vinovat de condamnarea lui la «aşteptare». El însuşi l-a învăţat pe Fiul său să respecte legile şi tradiţia satului.
În cazul nostru, oare nu Noi, profesorii, preoții, părinţii, bunicii etc. i-am învăţat în ultimii 70 de ani – vârsta Bătrânului din parabola japonezului – pe cei ce astăzi ne conduc/ guvernează (fiii, elevii, studenții, nepoții noştri) să uite tradiţia creştină, să uite de Muntele Tabor şi să adopte «legi» absurde, tragice, străine de spiritul şi de morala neamului nostru? Cine-i «pălmuiește» şi-i «trezeşte cu dragoste» pe ai noştri Fii, la tradiţia românească/ europeană? Vinovați sunt guvernanții sau guvernații? Pentru a judeca drept, să medităm la înţelepciunea şi cuminţenia Fiului…
Mariana Zavati Gardner, scriitoare, Londra

Blestemul eternității…
Cum ne învăluie întunericul… Suntem înghesuiți în adăposturi. Virusul lovește nevăzut tăcerea. Nu ne ia în seamă. Se întinde pe toate continentele. Evit să mă gândesc la familia mea; fiecare încuiat în casă…
Caisul pe care-l spionez dinăuntru și-a scuturat petalele. Soarele se petrece pe un cer albastru virgin.
Nu mai sunt oameni pe străzi, nu mai simt pulsul străzii, pământul se regenerează îngrășat de cadavre, care erau oameni în altă lume. Acum sunt pierduți pe o listă în lupta cu eternitatea din seara trecută.
La ore precise, câte un bătrânel ezită în drum, ignorând pericolul.
Cei rămași și-au pierdut lumina din ochi. Totul e frică – continuu confirmat online şi TV –, peste ceea ce-a fost înainte, ce-ar fi putut să fie şi ce este acum… Un univers terifiant à la George Orwell?…
Eternitatea atârnă mândră în sârmă ghimpată a memoriei, aud sunetul trist al unei ambulanțe şi visez că nu mă scufund în noroiul eternității!
Ion Fercu