Se intampla… sub ochii nostri. Sunt semenii nostri. Langa noi, o parte din ei duc o altfel de viata. O viata in ghetou. In lipsa unei locuinte, a unui azil social, mai multe familii si-au gasit adapost in blocul de pe strada Bucegi. Pentru 20 de bacauani, aici inseamna „acasa”. Sunt multi. E greu sa-i numeri. Stau la gramada si se gospodaresc cum pot. Nu au unde sa locuiasca. Unii au parinti, dar au fugit de acasa alungati chiar de ei, altii au pierdut orice speranta si acum o iau de la capat. In blocul ghetou.
Stau claie peste gramada. Cu totii. La un loc, stau copii, sugari, adulti, femei, barbati. Hainele lor sunt adunate de prin gunoaie. Patul, paturile, ligheanele, mobila subreda, la fel. Nu au apa, nu au racord la energia electrica. Traiesc in niste conditii greu de imaginat. In praf, in mizerie, printre sobolani si gunoaie. Dorm pe jos, pe paturi sau in paturi pe care le-au gasit tot la gunoi. Vreo patru stau la etajul doi, cei mai multi la trei, iar alti 4 sau cinci, la ultimul nivel. Se cunosc intre ei, dar nu-si fac rau unul altuia. „Stau aici de vreo patru luni, ne-a spus Ioana Gabriela Dima, o tanara de 19 ani, mama unui baietel de numai 1 an si trei luni. Nu am unde sa ma duc. Am auzit de la altii ca aici e bine si am venit si eu. Sta si sora mea aici, cu inca trei copii.” O altfel de viata. Un alt mod de a trai, chiar sub ochii nostri. Sunt oameni simpli, care par ca nu au niciun fel de griji. Poate ca pentru noi e greu de imaginat cum e sa duci o astfel de viata. Cum e sa te trezesti in frig, flamand, sa nu ai unde sa te speli, sa nu ai unde sa-ti gatesti o lingura de mancare. Dar pentru ei, pentru oamenii din ghetou, totul pare atat de firesc si de simplu incat te ingrozesti. Stau alaturi unii de altii, au devenit o mare familie, si-au adus cu ei caini, pisici sa le mai aline durerea. Se multumesc cu putin. Cu prea putin. Si nu deranjeaza pe nimeni.
Dorm la gramada ca sa nu inghete
Viata lor pare linistita. Desi e greu sa intelegi si sa crezi acest lucru, traiul lor e normal, simplu, usor de acceptat. Chiar si in mizerie, in frig, in conditii greu de suportat pentru unii ca noi. „E greu, dar tot noi facem sa ne fie si usor, continua si Elena Hiliteanu, de 20 de ani. Si eu am un copil. Il mai sterg cu servetele umede. Vara era mai simplu. Incalzeam pe camp apa la soare si ne spalam. Dar acum e mai greu. Dormim cate patru-cinci in pat, ca sa nu inghetam.” Viata de ghetou de pe strada Bucegi. Vecinii ii accepta, s-au invatat cu ei, chiar s-au obisnuit cu prezenta lor in zona. Nu fac scandal, nu fura, nu cersesc. Poate ca de aceea si cei de langa ei au inteles ca mai sunt si astfel de oameni pe lume. Si de aceea ii ajuta. Mai ales cu o mancare calda pentru copii, cu o haina mai groasa pentru sezonul rece si chiar cu o plapuma pentru a se mai incalzi in camerele reci si goale. „Mai primim de pomana. Ne ducem si pe la gunoaie. Ce sa facem?”, ne spune si Laura Hiliteanu, mama a sase copii. La inceput au fost doar trei-patru, apoi, incetul cu incetul, blocul ghetou a devenit aacasa” pentru tot mai multi. Si zilnic vin altii, si altii. Oamenii strazii, tineri care nu se mai inteleg cu familiile lor, copii care au ramas pe drumuri fara parinti si fara niciun ajutor. Poate ca e greu, dar nici nu au o alta sansa. Fiecare dintre ei a incercat sa se angajeze. Unii au avut noroc, la Salubritate, dar cei mai multi, nu.
Drame, destine si suferinta la un loc
In locul in care s-au aciuat cu totii geamurile sunt sparte, pardoseala e sfaramata, peretii cazuti. Holurile mizerabile si scarile naclaite iti provoaca scarba. Toti stau cu frica in san ca vor fi evacuati. „Am da orice sa ne lase sa ramanem aici, ne-a marturisit si Valentin Irimia. Sunt in stare sa muncesc si degeaba, numai sa-mi lase doua camere pentru mine si fratele meu. Am auzit ca blocul va intra in renovare. O sa muncim cot la cot cu lucratorii de aici, numai sa avem si noi unde sta. Nu vrem sa ajungem in strada, sa rada lumea de noi.” Fiecare are un destin al lui. Soarta lui. Povestile lor sunt triste. Ioana a ramas fara parinti si a ales sa mearga pe un drum doar al el, fara a tine cont de cei din jur. Viorica Burulea, la cei 25 de ani ai sai, pare mai realista, dar e greu sa accepti ca poate sa se multumeasca si cu o astfel de viata. „E bine, eu sunt multumita. Ce daca e mizerie si frig? Mie mi-e bine asa”, spune sincer. Fiecare are un vis al lui, ascuns in sufletul amarat. Dar le este imposibil sa recunoasca. Si-au ales o alta viata. Sau poate ca viata insasi i-a impins sa mearga pe aceasta cale. Nu-si doresc decat sa nu deranjeze pe cei din jur, sa nu se faca de ras si sa nu fie aratati cu degetul pe strada. Sunt si orgoliosi. Mai ales baietii. Robert, prietenul lor, s-a dus in Ceruri. Le-a fost greu, dar au continuat pe acelasi drum. Elena Dima si-a ingropat anul trecut un copil, insa nici nu mai are lacrimi sa planga. Se gandeste ca viata ei trebuie sa mearga mai departe, pentru ca mai are doi baieti si o fata de crescut. Drame, destine, greutati. Toate la un loc, inghesuite intr-un bloc ghetou. „Ne intelegem cu totii, ca nu avem de ales, adauga si Adrian Octavian Irimia. O sa ne fie greu la iarna, ca e foarte frig, dar alta cale nu avem.” Viata lor pare ca nu are un alt drum. Sunt fericiti acolo, in saracia lor. In mizerie si in duhoare. Se bucura ca au gasit un loc, ferit de ploaie si de vant. Un loc in care e greu sa-ti imaginezi ca cineva poate locui. Intr-o viata linistita, pentru ei. In ghetou. In blocul parasit de pe Bucegi. In lumea care traieste… chiar sub ochii nostri.Scris de Roxana Neagu
