Muzica si arta, in general, sunt contrare haosului

Interviu cu Liviu Danceanu, compozitor, director al Festivalului International “Zilele Muzicii Contemporane” Bacau

Liviu Danceanu s-a nascut la Roman, in 1954. A absolvit Conservatorul „C. Porumbescu” din Bucuresti, in 1980, sectia Compozitie, la clasa profesorului Stefan Niculescu, la aceeasi institutie urmeaza studii post-universitare, precum si la Seminarul International de Compozitie de la Kazimiersz-Dolny (Polonia – 1984). A intreprins calatorii de studii si stagii de documentare la Londra, Praga, Varsovia, Moscova, Tallin si Paris. Este fondatorul si conducatorul Atelierului de muzica contemporana „Archaeus”, cu care a participat la numeroase festivaluri si turnee muzicale internationale. A fost presedinte al SIMC – Sectiunea Nationala Romana (1991-1994), director al Festivalului „Saptamana Muzicii Noi” (1991-1996 si 2001-2002), a sustinut conferinte si prelegeri la universitati si asociatii muzicale din Torino, Munchen, Muster, Moscova, Lyon, Oldemburg, Chisinau. Este realizatorul multor emisiuni de radio si televiziune, in tara si strainatate. A publicat 10 volume de muzicologie si estetica muzicala, precum si numeroase studii, articole, cronici, interviuri in presa romaneasca si straina. Din 1990 este profesor de istoria muzicii, compozitie muzicala, estetica si stilistica la Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti, a fost recompensat cu numeroase premii nationale si internationale de compozitie, a compus peste 100 de opusuri, o parte fiind comenzi ale unor ansambluri, asociatii, universitati, orchestre sau festivaluri din Romania, printre care si Filarmonica „Mihail Jora” din Bacau, din Europa si America. De 26 de ani este directorul Festivalului International „Zilele Muzicii Contemporane” din Bacau. Prezent si in acest an in Bacau, intre doua repetitii a avut amabilitatea sa acorde in exclusivitate un interviu pentru ziarul DESTEPTAREA.

– Maestre, sunt 26 de ani de cand operele muzicale contemporane si-au gasit aici, in Bacau, locul unde “suna” si se aud cel mai bine. Este primul festival din Romania de acest gen. De ce in Bacau o asemenea manifestare, la care ati pus si dumneavoastra serios umarul?
– Totul a pornit de la editia din 1985 a festivalului “George Enescu”, o editie in care muzica romaneasca a fost gestionata precar, defectiv chiar, iar restituirea ei s-a situat preponderent intamplarii, al aleatoricului si improvizatoricului. Impreuna cu Pavel Ionescu, Dorel Baicu si Dorin Gliga, adica Trio “Syrinx, alaturi de care participasem la acel festival enescian, ne-am spus: hai sa facem in Bacau o manifestare de gen care sa constituie un model de administrare si, mai ales, de selectie si redare a muzicii noi, cu precadere a componisticii autohtone”! Zis si facut. Asa s-au nascut, in februarie 1996, “Zilele Muzicii Contemporane”, primul festival destinat exclusiv muzicii noi din Romania. Dar pariul nostru n-ar fi fost castigator fara deschiderea si tenacitatea lui Ovidiu Balan – cel care construise aici in Bacau nu numai o exceptionala sala de concerte, ci si o orchestra competitiva, in plus, persuasiunea si diplomatia acestei uriase personalitati a culturii bacauane a contribuit decisiv la convingerea edililor de atunci ai orasului intru sprijinirea proiectului nostru.

Bacaul mi-a dat certitudini

– Nu va pun celebra intrebare din “Pedagog de scoala noua” ce este muzica, dar imi permit sa va intreb ce este arta muzicala contemporana?
– E o intrebare perpendiculara ce solicita un raspuns orizonatal. Din pacate nu avem spatiu pentru acesta. Deci; ce este muzica contemporana? Intr-un sens fenomenal, muzica savanta nu si-a curmat cursul niciodata. Nu s-au produs hiatusuri sau intervale care sa o reduca la tacere. Au existat desigur, perioade mai linistite (rectilinii) si perioade mai agitate (zigzagate ori oblice), dar fundamentala s-a dovedit a fi continuitatea, devenirea muzicii si, dintr-o anumita perspectiva, abundenta si imensa ei diversitate. In absolut, arta muzicala contemporana este fiica muzicii expresioniste si impresioniste, nepoata muzicii romantice si stranepoata muzicii clasice sau baroce. In relativ ea este pensionara unei rezervatii, unde compozitori (poate mai multi ca niciodata), interpreti (histrioni sau autentici), un public (cat sa incapa la o cina de taina), in sfarsit, o specie de artisti tot mai rara, bizara sau, in cel mai fericit caz, doar exotica ce misca si se pozitioneaza intr-un spatiu concentrationar de tipul ghetoului ori cazarmii. Nu incerc sa gasesc scuze, dar cred ca avem de a face cu mana destinului, a carui lucrare se traduce prin traiectul irefutabil al fenomenului muzical ajuns, se pare, la ultima faza a evolutiei sale: faza atomizarii.
– Sa vorbim de inceputurile dumneavoastra… Sunteti romascan, insa strans legat si de Bacau. Care au fost resorturile, scanteile care au generat o asemenea evolutie?
– La Roman am rasarit; in Bacau am crescut. Romanul mi-a daruit sorgintea paterna; Bacaul – pe cea materna. La Roman, in vacante dirijam florile din gradina bunicilor; in Bacau, in clasele Scolii de Muzica, imi dirijam colegii organizati in savuroase coruri si orchestre de pitici. Si tot la Roman desenam inchipuite instrumente muzicale, care de care mai bizare, in timp ce in Bacau studiam la vioara si pian. In sfarsit, Romanul mi-a oferit identitatea incerta a promisiunii, iar Bacaul – certitudinea neidentificarii prin devenire.

Publicul este din ce in ce mai blazat

– Cum apreciati evolutia spectatorilor, a auditorului bacauan. Este unul aparte, special? Stiu ca inainte de revolutie, dar si la cativa ani dupa aceea, la spectacolele festivalului veneau spectatori si din judet, dar si din alte judete. Care este acum situatia?
– In cei 26 de ani de festival au venit in Bacau muzicieni din 38 de tari, s-au restituit 682 de opusuri, apartinand unui numar de 337 de compozitori, au participat 6 orchestre simfonice, cinci coruri academice si de camera, 32 de ansambluri camerale, 15 dirijori, 82 solisti (vocali si instrumentisti, au avut loc 140 de concerte) si e firesc sa avem de-a face cu o manifestare ce a patruns adanc in constiinta lumii artistice. Mai mult, din 1995, evenimentul Zilele Muzicii Contemporane este membru al The European Conference Promoters of New Music (ECPNM), un fel de congres european al reuniunilor de muzica noua. Si nu in ultimul rand, intr-o editie Larousse de acum vreo 10-12 ani, Bacaul nu era identificat cu orasul unde joaca vreo echipa de fotbal sau handbal ori unde exista cutare sau cutare combinat chimic ori metalurgic, ci cu locul unde au loc, anual, Zilele Muzicii Contemporane.
Noi nu facem altceva decat sa intretinem viu, intr-un timp de restriste, interesul pentru spiritul muzicii noi. Acest lucru nu reprezinta o implinire in sine, caci istoria muzicii nu retine perioadele in care s-a intretinut focul, ci alege chiar focul. Deci noi reprezentam palpairea, nu valvataia. Or, in perioadele de palpaire artistii invoca publicul, reclamand prezenta asistentei pe estradele de concert. Dimpotriva, in perioadele de valvataie publicul ii revendica pe artisti, le solicita cu ardoare prezenta. Este adevarat ca muzica savanta de azi, macinata de tendinte secesioniste, se indeparteaza de public (ca o galaxie care, guvernata de legi entropice, bantuita de forte centrifuge, dispare treptat si sigur din campul vizual al telescoapelor). Nu-i mai putin adevarat, insa, ca publicul e din ce in ce mai blazat. Mai putin curios. Publicul televiziunilor (fie ele comerciale sau nu) e indrumat copios, consecvent, subtil ori grosier exclusiv catre divertisment. De luni pana vineri li se induce, daca nu chiar inoculeaza, ideea de a se distra in weekend. Nu tu invitatie la munca responsabila, la meditatie ori contemplatia sporitoare in plan spiritual. Cu atat mai putin chemarea la degustarea unor creatii ce necesita un numit antrenament. Daca nu ai mancat niciodata file de sarpe, ai toate sansele ca, atunci cand il mananci, sa te pomenesti cu o indigestie.
– Sunteti director al festivalului de 25 de ani… Anul acesta am vazut ca v-ati asumat doar conceptia festivalului care, imi permit sa apreciez, este una de exceptie, inedita, care are in corpusul ei, generic vorbind, o serie de exercitii: de retorica, de admiratie, virtuozitate, de stil. Ca orice exercitiu – spuneti dumneavoastra -, trebuie rezolvat. Care este cheia?
– Intrebarile dumneavoastra incrucisate sunt ca niste gloante a caror racoare imi aduce aminte de ceea ce afirma Noica in legatura cu ce trebuie sa fie un interviu: el se cuvine a fi scurt, centrat pe o singura tema si sa vizeze lamurirea opiniei publice intr-o singura directie. Cum mi-e foarte greu sa depistez directia gloantelor dvs., iata ca nu ma mai feresc (nici n-as putea) si o sa va raspund, contrazicandu-l pe Noica, dar nu in totalitate, caci am sa fiu cat mai succint. Asadar, genericele sub care au fost plasate cele patru zile ale actualei editii a festivalului bacauan, si anume: Exercitii de retorica, Exercitii de admiratie, Excercitii de virtuozitate si Exercitii de stil nu trebuie prea mult explicitate pentru ca ele lumineaza, intr-un fel sau altul, concertele aferente festivalului. Daca le-am decoda semnificatiile, lumina lor s-ar stinge si, implicit, interesul intru descifrarea unor conotatii tainice menite a invesmanta realitatile sonore de facto. E ca si cum am suprima misterul unor probleme a caror rezolvare s-a savarsit inainte ca ele sa-si fi exercitat functia interogativa.

„Este necesar sa nu distrugem ceea ce exista”

– Arta muzicala contemporana este inca in atelier? Intrebarea vine de la faptul ca formatia Archaeus, infiintata si condusa de dumnevoastra, este denumita ca un atelier de creatie si interpretare.
– Asa cum exista atelier de croitorie, de mobila, de sculptura, exista si ateliere de muzica, unde se prelucreaza, se retuseaza, se construiesc opusuri specifice gratie unor instrumentisti, in cazul Archaeus-lui, sper, de exceptie. Cred ca exista o falie intre ceea ce se intampla in prezent, o falie ce poate fi stramtata si chiar anulata tocmai prin acele ateliere care suplinesc lipsa unor programe de invatamant centrate pe exersarea restituirii muzicii noi.
– Sunteti profesor universitar, titularul cursurilor de istoria muzicii, compozitie, estetca si stilistica. La toate cursurile faceti trimitere la profesor Stefan Niculescu, la clasa caruia ati terminat Universitatea, care teoretiza muzica contemporana in patru categorii, una dintre ele fiind “fuga inainte”, fara inaintasi, fara epigoni. Se poate sa nu ne uitam in urma?
– Arta, spunea Stravinski, este in esenta ei constructiva. Revolutia implica o ruptura de echilibru. Cine spune revolutie, zice haos provizoriu. Arta este insa contrariul haosului. Relatia dintre revolutie si originalitate este, probabil, o relatie cvasiosmotica: poti fi original fara a fi revolutionar si invers, originalitatea tine de firea artistului, de unicitatea acesuia, are, deci, caracter de imanenta. Ca unii cauta cu orice pret originalitatea, iar altii sunt originali fara sa doreasca acest lucru cu tot dinadinsul, aceasta este o alta problema. In prima categorie ar intra cei ce se aliaza tendintei numite de Stefan Niculescu “fuga inainte” sau “adoptarea dezordinii individuale” si care respinge nu numai orice tip de ordine anterioara, fie propusa individual, fie acceptata colectiv, ci, din principiu, orice mijloc artistic folosit inainte, ceea ce da iluzia originalitatii. De cealalta parte se afla cei ce considera, asemeni lui Enescu, ca “este necesar, daca vrem sa ne atingem scopul, sa castigam incet si cu chibzuinta terenul pe care il gasim arat si pe care il cultivam pe mai departe; este necesar sa nu distrugem ceea ce exista, ca sa orientam travaliul nostru potrivit noii directii”…
– Ce ati vrut sa sugerati atunci cand spuneti ca nu este recomadat in muzica sa tai un crang pentru a-ti pune o floare la butoniera?
– Este o butada ce revendica in principal economia de mijloace. Sa pui pe foaia cu portative cat mai multa “muzica” recurgand la cat mai putine tehnici componistice. Numai asa muzica poate astupa zgomotul. Numai asa putem evita cacofonia ori calofilia sonora.
– Intr-un interviu pe care i l-ati luat muzicianului Corneliu Dan Georgescu (plecat de multi ani in Germania) l-ati intrebat cum se vede muzica romaneasca din inaltul cer al culturii berlineze. Raspunsul a fost ca cerul muzicii romanesti este foarte inalt, insa conditiile istorice, geografice si chiar politice au condus la o mai mica vizibilitate. Cum comentati aceasta afirmatie?
– Emergenta componisticii romanesti s-a produs incepand cu anii ’70, atunci cand un critic de autoritatea lui Harry Halbreich afirma ca Romania este, din perspectiva creatiei originale savante, “tara din al noulea cer”. Criticul belgian se referea la muzica formelor de unda, o sintagma ce a cucerit tocmai pentru ca dadea seama cu pietate, dar si cu acuitate, de ceea ce cu o jumatate de gura numim muzica eterofona, iar cealalta jumatate – muzica spectrala, ambele fiind, intr-un anume fel, prioritati ale scolii noastre de compozitie. C.D. Georgescu a preluat si rafinat metafora, vorbind despre “inaltul cer al muzicii romanesti”. Dar, atentie: sa nu ne inatam prea mult la cer, caci s-ar putea sa nu fim vazuti de aici, de pe Pamant!
– Va multumesc pentru amabilitate si va adresez o ultima intrebare. Daca ar fi sa apasati clapa unui pian pentru a defini actuala editie a “Zilelor Muzicii Contemporane”, care ar fi nota aleasa?
– Impresiile nu s-au decantat in totalitate. O asemenea manifestare, de o asemenea avengura, nu poate fi cuantificata doar cu o singura nota. Este nevoie de timp, oricum, tin sa multumesc tuturor celor care au fost alaturi de noi, iar la editia urmatoare promitem bacauanilor multe noutati si chiar o noua structura a festivalului.