De trei decenii tot încercăm să trăim mai bine, sperând, în fiecare an, că aleșii care ne vor conduce destinele vor face taman așa cum ne-au promis. Mergem, cuminți, la urne, și plasăm hârtiile prin care, de fapt, îi angajăm pentru încă patru ani. După sfârșitul numărătorii, ca la un semn, totul începe să schimbe, nimic nu mai seamnă cu basmul pe care l-am auzit în campanii.
Și cel mai rău e că viața se scumpește al naibii de tare, de-ai zice că ar fi unul care trage de-o manetă declanșatoare. Iar noi, poporul, mereu înțelegători și supuși, le ducem pe toate, sperând, din nou, că, după norii negri de ploaie, va apărea, cândva, și soarele. Din păcate, de trei decenii, negura rece și umedă a continuat să ne acopere viețile. Trist e că mulți dintre „angajatorii” de la urne nu au mai apucat să-și trăiască viețile de paradis la care au sperat. Dintre toți, doar politicienii, inclusiv cei din teritoriu, care au ocupat și ocupă funcții bine plătite, au gustat din tortul dulce al bunăstării.
Ai putea crede că sunt patrioți, pătrunși până în măduva oaselor de grija pentru plebe și pentru ținuturile românești. Mai ales după ce le citești CV-urile din care afli că, aproape invariabil, toți sunt școliți la Colegiul Național de Apărare. Trag, frate, la Colegiul ăsta, de-ai zice că-s muște care nu și-au înmuiat deloc trompele de când și-au încheiat metamorfoza, de la ou la adult! Nu m-am uitat pe CV-urile primarilor (nu ale tuturor), dar tare mi-e teamă că și pe acolo o să văd dârele educației în „apărare și securitate națională”. Sincer, până la urmă, n-ar fi tocmai rău să văd asta în dosarele fiecărui politician, gândind că, pe-acolo, se învață lucruri bune pentru toată românimea.
Măcar, educații ăștia în apărare și securitate națională, de s-ar jertfi, la propriu, pentru țara căreia i-au jurat, cu mâna pe sfânta biblie, c-o vor sluji, neprecupețind bla bla bla. În realitate, cei care se cred zei pentru un mandat (sau mai puțin) sunt efemeri ca muștele abia trecute de faza pupei. Aștept, cu nerăbdare, ca acești „postelnici” înmulțiți la umbra revoluției decembriste să-și arate smerenia, recunoscând în fața națiunii, la fel ca sinistrul șef al securității ceaușiste, că „au fost niște dobitoci” și nu și-au dat seama de tot răul provocat. Poate doar așa vor primi îngăduința poporului. Doar așa. Iar, nouă nu ne rămâne decât s-avem grijă să nu le scăpăm numele în manualele de istorie ale nepoților noștri. Altfel, vom repeta … istoria, la nesfârșit.
