Mostenirea

Nu-i pacat sa spun ca noi, românii avem un mare minus – lasam sa treaca in uitare tot trecutul, nu-l mentinem viu, asa cum fac alte natii si care, culmea, mai si scot bani din asta. Si nu putini. Uitati-va la greci care, din nisip, pietre pârjolite de soarele milenar, fac averi. La fel si italienii, nemtii, polonii, chiar si nordicii.

Mi-ar fi placut sa fim si noi la fel, nu doar sa ne risipim vestigiile uitate in pamântul milenar, asa cum au facut-o unii cu aurul dacilor din muntii Hunedoarei. Ca, de aratat am fi avut, har Domnului!, destule, de la Burebista incoace, nu doar biserici viu colorate ori picturi cu care si boi. Caci, nu-i asa?, prin viata, e bine sa nu treci fara sa lasi urme. Cei mai multi dintre noi, intelegem sa lasam urmasi care sa ne duca mai departe numele, vita.

Unii, insa, inzestrati cu ceva mai mult decât restul, lasa umanitatii si rodul cunoasterii, o avere inestimabila capatata de-a lungul unei vieti. Inutil sa-i mai expun pe toti marii invatati ai acestui neam. Nu asta e scopul. Vreau doar sa-l amintesc pe un om care a stiut multe si, cât a trait, a dorit sa le impataseasca oricui i-ar fi cerut asta. L-am cunoscut pe profesorul Paul Taralunga, din Prajesti, in urma cu multi ani.

Inca era verde, pe atunci, si, desi retras din activitatea didactica, cotinua sa le transmita copiilor din bogatia acumulata intr-o viata intreaga. Le vorbea, le explica, raspundea curiozitatilor venite din partea micutilor, ii angrena in activitatea sa. Dupa un timp, a trebui sa plece dintre noi, ramânând in urma o avere colosala, admirata pâna si de oaspetii veniti de peste mari si tari, chiar si a Soarelui Rasare. Si, asa cum se intâmpla de cele mai multe ori, imensa mostenire risca sa se prapadeasca, uitata de timp si de oameni.

Norocul, trimis probabil de spiritul neadormit al profesorului Taralunga, e ca muzeul, gradina botanica – unica in spatiul european, intreaga munca a dascalului de la Prajesti a reinviat, cu bani de la fratii europeni. La fel si dorinta autoritatilor locale de a nu pierde in uitare insasi comuna, caci, la drept vorbind, afara de obiectivul amintit, nu prea mai avea cu ce sa iasa la inaintare.