O poveste cu tâlc din vremurile copilăriei, despre dreptate, solidaritate și destin, a fost împărtășită de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”. Relatarea, semnată de un localnic din Păncești, Sascut, readuce în prim-plan figura morarului – un om bun și drept – și amintirile copilăriei trăite în umbra morii, un loc care lega destine și păstra spiritul comunității.
„La noi în sat, care era comună de răzeși pe vremea copilăriei mele, aveam o moară. Era căutată de locuitorii satelor învecinate. Spuneau că „face făină bună”.
Morarul era un om drept, de statură mijlocie și bun la suflet. Mai avea grijă de câte o bătrână singură, și nu-i lua uium. Poate că de asta Dumnezeu l-a întors din drumul spre vecie. În drum spre biserică s-a ridicat din coșciug, eu eram de vreo șapte ani, mi-aduc aminte cum toți au rămas stană de piatră…
Atunci, stând în șezut în mijlocul năsălniei, ne-a povestit cum a ajuns el la podul de trecere spre Rai. A fost readus pe Pământ să mai facă un pod și o fântână. A murit când avea vreo nouăzeci de ani.
Îmi vine în minte o zi când eu cu frate-miu, mai mic decât mine cu trei ani, eram doi copii, la rând la moară cu cotiga. La un moment dat ne-am trezit cu tăbâicile de grăunțe aruncate în șanț, pe care curgea apă atunci…
Un om supărat ne făcuse treaba asta…„mucoșilor”… nu am înțeles de ce, că el nu stă la rând după niște mucoși…
Plângeam încercând să scoatem cotiga când a apărut morarul luându-l de piept și punându-l să ne ridice sacii.
„Știi cine sunt acești băieți? Doi copchii! răspunde mustăciosul. Bun, dar ai habar cine este tatăl lor?…?!… A murit pe front! Iar tu ești în viață, în libertate și în pace! Așa să știi!”
Ne-am șters lacrimile tăcuți. Lumea din jur făcuse liniște în semn de aprobare.
Am plecat acasă cu făină și cu gândul împăcat că cineva ne-a luat apărarea.
Toată viața a trebuit să ne purtăm „cum trebuie”, aveam numele de „fără tată”, iar mama ne spunea că noi nu avem voie să greșim…”
B.E. născut în 1937, Păncești, Sascut.
Culegere și redactare Viorica Băluță
