Este pilduitor/ tulburător ceea ce spunea J. J. Rousseau, în 1754, („Discurs asupra inegalităţii dintre oameni”): „Asemenea statuii lui Glaucos, pe care timpul, marea şi furtunile o desfiguraseră într-atâta, încât seamănă mai mult cu o fiară decât cu un zeu, sufletul omenesc, modificat în sânul societăţii datorită unor nenumărate cauze ce se repetau mereu […] şi-a schimbat, ca să zicem aşa, astfel înfăţişarea încât a devenit aproape de nerecunoscut”. Cred că Rousseau n-ar schimba nici astăzi vreo vorbă din acest fragment al discursului susținut la Academia din Dijon. Firește, poate că astăzi l-am trage puțin de mânecă, reproșându-i funciarul pesimism atunci când sesizează caracterul contradictoriu al progresului social – „…au fost tot atâția pași în aparență spre perfecționarea individului, în realitate, însă, spre decăderea speciei” – dar cred că, privind către statutul omului contemporan, nici cu virtuțile unui debate modern nu l-am putea clinti din credințele sale.
Prin cugetători ca Platon și Rousseau, Hegel, Marx şi Marcuse, Erich Fromm, C. W. Mills sau J. Habermas, individul uman a fost trimis într-o grilă a supraviețuirii alienate. Fardând estetic alienarea, și literatura a brodat seducător, dar tragic, pe această temă a îndepărtării subiectului nu doar față de comunitatea sa, ci și față de sine însuși. O sinteză subiectivă ar putea decela cel puțin următoarele zvârcoliri zămislitoare de înstrăinare: neputința izvorâtă din sentimentul că destinul nu se află sub propriul control, ci este determinat de agenți externi (soartă, noroc sau manipulări instituționale); dificultatea sesizării un sens al ființării; îndepărtarea de valorile culturale și morale clasice; accentuarea sentimentelor de izolare socială și singurătate, excluziunile în relațiile sociale; auto-înstrăinarea (pierderea legăturilor insului cu el însuși).
Suntem obișnuiți să privim alienarea mai ales ca subiect al metafizicii, psihologiei, sociologiei, literaturii. Încercăm să ne amăgim, să nu vedem că alienarea nu ființează doar în teoriile sofisticate, ci locuiește chiar în noi. Este monstrul din noi. Am privit în zilele din urmă către o fotografie cu pretinsă tematică… veselă care se zbenguia pe net… Copiii și nepoții, sosiți la părinți/ bunici, stăteau în living, pe canapele, în jurul gazdelor. Mama/ bunica îndrăznește să înfiripe un discurs emoționant, mulțumindu-le pentru rara vizită. Dar musafirii nu puteau îndeplini rolul receptorului de mesaj: erau, sută la sută, în lumea lor: telefon, laptop, tabletă… Cruntă alienare… Am ascultat și vocile multora dintre compatrioții noștri alungați de sărăcia și haosul mioritic în străinătate. Cei mai mulți dintre ei, deși recunosc faptul că sunt răvășiți de dor, n-au revenit acasă, ca de obicei, pentru Crăciun și Anul Nou. Pandemia, scârba față de autorități, sistemul concentraționar confuz au accentuat alienarea acestora. Au rămas întâlnirile virtuale, îmbrățișările virtuale… Surogate de uman. Am ajuns aproape de alienarea alienării, de simularea informatică a unui mediu imaginar sau real, restituită printr-un ansamblu de mijloace hardware sub formă de imagini în trei dimensiuni, de senzații tactile și de sunete care dau impresia de realitate… O simulare pe care o percepem ca fiind viață autentică. Monstrul din noi își face datoria.
Ion Fercu
