Mojicu’

Îl cunoașteți, cum să nu-l cunoașteți? Nu putea să vă scape. N-avea cum. De altfel, bădărănia sa e sonoră precum trompa unui elefant. Iar ubicuitatea-i amețitoare. Și numai bună de pus pe hârtie. Deocamdată, doar pe hârtie de ziar, dar pe viitor nu se știe, moșule! Îl auziți și vedeți cam peste tot. La birou, pe stradă, la manifestări și la școală. Doamnelor și domnilor, mojicuuu’! Nu are rost să-l aplaudați; nu merită, chit că se dă în vânt după ovații și focuri de artificii. Mojicu-i mojic. Și bun de ținut la distanță.

Altfel, să te ții de-a binelea, nene! Dă peste tine, te ia la „per tu” și la „trei păzește”, merge cu mașina pe sens interzis și parchează pe iarbă.

Nu știe să salute, n-o face nici măcar cu sexul frumos, n-a învățat sau consideră sub demnitatea sa să spună „bună ziua” și „la revedere”. Deseori face echipă bună cu alți bădărani, unii dintre ei cu păr alb- mitocănia nu are vârstă- care, „da, da, da, da” sunt plini de ifose și clevetitori precum babele. Mojicu’ se bagă mereu în față- dacă nu el, atunci cine?- iar în cazul în care îi stai cumva în cale sau cel puțin așa i se pare, te lovește cu copita de nu te vezi. Nu-i pasă de nimeni și de nimic, cu atât mai puțin de convențiile sociale, așa că nu trebuie să te mire dacă-l zărești pe la nu știu ce eveniment fandosindu-se, ca un om de lume ce se crede, într-o pereche de șpilhozen: na, na-na-na-na. Hipster, frate! Mai rău decât un mojic nu-i decât un mojic ajuns în funcție.

De la înălțimea scaunului său lumea i se pare măruntă rău. Și toată, la degetul său cel mic. Ori să fie cel mijlociu? Cert este că nu poți schimba felul de a fi al unui mojic. Cel mult, îl poți schimba din funcție dacă ajunge (și ajunge) să se cocoațe acolo. Iar dacă odată dat jos de pe tronu-i aurit continuă să te agaseze, nu-ți rămâne decât să-i tragi un șut zdravăn în dos. Mai întâi, doar la figurat. Iar apoi, dacă va fi nevoie, și la propriu. Mojicește. Poate că doar așa o să simtă, în sfârșit, și el, nesimțitul!