Când eşti elegant sau elegantă? În niciun caz atunci când porţi un costum nou sau o rochie nouă. Pentru că eleganţa nu se defineşte prin ceea ce îmbraci, ea însemnând mult mai mult, felul în care te comporţi, cum vorbeşti, gesturile, atitudinea.
De aceea vorbim despre oameni care au o eleganţă firească, naturală, care vine din interior, efect al educaţiei, al culturii, al unei politeţi a inimii, şi despre ţoape, de ambele genuri, cu lucruri extrem de scumpe, numai de firmă, afişate ostentativ, dar într-o totală lipsă de stil personal. Pentru că eleganţa se defineşte, în primul rând, prin simplitate şi autenticitate, inteligenţă şi bun-gust, dezinvoltură, prin uşurinţa de rezolva lucruri dificile, calitate despre care vorbea şi Paul Valéry, el văzând în eleganţă un seducător joc între rafinament şi naturaleţe. Din nefericire, e un joc pe care-l vedem tot mai rar în zilele noastre, într-o lume extrem de grăbită şi fără memorie. Dezorientată, lipsită de valori, înlocuite acum cu tupeul şi bădărănia.
Dar eu am nostalgia eleganţei, a uneia fără vârstă, inoxidabile, ţinând de personalitate, expresivitate, de un mod de a vedea lumea, neaparat cu simţul relativului şi cu mult umor. Aşa cum avea, din plin, Karl Lagerfeld care, luna trecută, a plecat din lumea asta. Era poate ultimul dintre marii eleganţi, o figură legendară a modei, supranumit Kaiserul, „regele Midas al taftalelor”, „un Picasso al foarfecii”. Timp de cincizeci de ani a fost stăpânul absolut al regatului modei, dintre care treizeci şi cinci şi i-a petrecut la Casa Chanel, revoluţionând-o.
Se spune că avea acelaşi spirit jucăuş şi maliţios ca Mademoiselle Coco, acelaşi tip de ironie, că împărtăşea marea ei pasiune pentru lucrurile frumoase, scumpe, preţioase, dar, mai presus de orice, cei doi aveau plăcerea imensă de a sfida codurile prestabilite. L-am admirat întotdeauna pentru vorbele lui de duh, cel mai adesea teribil de sarcastice, necruţătoare cu prostul-gust, cu mediocritatea, cu prostia.
Verbul lui era sigur şi precis, acţionând ca un laser, decupând categorii, situaţii. Făcea, de pildă, o clară distincţie între eleganţă, naturală, nobilă, şi chic, găsindu-i acestuia o vioiciune şi o latură teatrală căutate, alunecând uşor spre vulgaritate chiar. Mademoiselle Coco nu fusese o elegantă în ochii lui, era doar chic (Maria Callas la fel), pe când, aleg doar un exemplu actual, Caroline de Monaco, prin atitudine şi educaţie, este eleganţa înnăscută.
Era foarte dur când spunea despre compatrioata lui Marlene Dietrich că, înainte de întâlnirea cu celebrul regizor Sternberg, era „grasă ca o vacă teutonă”. Iar acesta, ca un veritabil Pygmalion, a stilizat-o, a pus-o la slăbit, dându-i o alură sofisticată. Lecţia lui Marlene, în accepţia lui Lagerfeld, a fost că îţi poţi construi ţinuta, desena alura, că silueta este o chestiune de voinţă. Profesor de stil, el însuşi aratând ca un personaj coborât dintr-o poveste, Lagerfeld detesta vulgaritatea, afectarea frizând caricatura, caracteristice modei americane, nu altceva decât chirurgie estetică în viziunea sa.
Recunoştea însă „abilitatea diabolică” a celor de la Prada, foarte bine poziţionaţi pe trendul „intello-patricien”. În fine, pentru el, moda era ceva făcut din continuitate şi contradicţie, în care trebuie mereu să distrugi pentru a reconstrui, să iubeşti ce-ai detestat şi să deteşti ce ai iubit. „Este ca în muzică, unde miriade de melodii sunt inventate cu foarte puţine note”.
