Aşa sună una dintre celebrele ziceri ale lui Karl Lagerfeld, Kaiserul modei, de care ne-am despărţit anul acesta. El făcea legea la Casa Chanel de peste trei decenii şi lansa, în afară de splendidele sale colecţii, memorabile vorbe de duh, amuzante, ciudate, cinice, crude. Dar şi foarte adevărate, de cele mai multe ori! Revăd câteva astfel de sclipitoare formulări, unele foarte sarcastice, reproducându-le aici. „Selfie-urile sunt acele lucruri oribile, în care apari cu o bărbie mare, deformată, şi cu un cap prea mic. E un fel de masturbare electronică”. „Luxul înseamnă libertate spirituală, independenţă în gândire şi acţiune, pe scurt, ceva incorect politic”. „Personalitatea începe în momentul în care ai încetat să te compari”. „Puteţi vedea la vie en rose, dar să nu purtaţi niciodată această culoare!”
Fără să ştiu ce spunea Lagerfeld, eu chiar nu am avut nimic roz de purtat, şi nici în copilărie mama nu m-a îmbrăcat în culoarea destinată fetiţelor, pentru că nici ei nu-i plăcea. Dar acum, o concesie mică aş face, totuşi, admiţând că o garnitură de dantelă uşoară, de un roz prăfuit, merge de minune la o catifea albastru închis sau la una neagră. Şi despre eleganţă avea Kaiserul nişte păreri pe care le împărtăşesc întru totul, vorbind nonşalanţa, de pildă, de a purta o blană scumpă, aşa cum ai avea pe tine doar un simplu tricou. Paradoxuri, desigur, dar extrem de grăitoare, cu mult miez. Pentru că eleganţa nu se defineşte doar prin ceea ce îmbraci, ea însemnând mult mai mult, felul în care te comporţi, cum vorbeşti, ce gesturi ai, ce atitudine. De aceea vorbim despre oameni care au o eleganţă firească, naturală, care vine din interior, efect al educaţiei, al culturii, al unei politeţi a inimii, şi despre ţoape, de ambele genuri, cu lucruri extrem de scumpe, numai de firmă, afişate ostentativ, dar într-o totală lipsă de stil personal.
Un seducător joc între rafinament şi naturaleţe, dezinvoltură, farmec, aşa văd eu un tip de eleganţă fără vârstă, inoxidabilă, care ţine de personalitatea cuiva şi de un mod de a vedea lumea, cu simţul relativului şi cu mult umor. Aşa cum avea, din plin, Karl Lagerfeld, o figură legendară a modei, supranumit şi „regele Midas al taftalelor” sau „un Picasso al foarfecii”, care a revoluţionat Casa Chanel. Se spune că avea acelaşi spirit jucăuş şi maliţios ca Mademoiselle Coco, acelaşi tip de ironie muşcătoare, că împărtăşea marea ei pasiune pentru lucrurile frumoase, scumpe, preţioase, dar, mai presus de orice, cei doi aveau plăcerea imensă de a sfida codurile prestabilite.
I-am admirat întotdeauna verbul sarcastic, necruţător cu prostul-gust, cu mediocritatea şi prostia. Profesor de stil, arătând ca un personaj coborât dintr-o poveste, Lagerfeld detesta vulgaritatea, afectarea frizând caricatura, caracteristice modei americane, nu altceva decât chirurgie estetică în viziunea sa. Recunoştea însă „abilitatea diabolică” a celor de la Prada, foarte bine poziţionaţi pe trendul „intello-patricien”.
În fine, pentru el, moda (care nu e nici morală, nici amorală, dar e făcută ca să ridice moralul) era ceva făcut din continuitate şi contradicţie, în care trebuie mereu să distrugi pentru a reconstrui, să iubeşti ce-ai detestat şi să deteşti ce ai iubit. „Este ca în muzică, unde miriade de melodii sunt inventate cu foarte puţine note”.
