Mobbing și orfanizare

Mobbing își are obârșia în englezescul mob (,,gloată”, ,,plebe”, ,,adunătură mojică”) și înseamnă a se purta mojicește cu o persoană, a se năpusti asupra cuiva. A devenit un cuvânt la modă, desemnând conflicte sau confruntări obișnuite la locul de muncă. În psihotraumatologie, ne spun Gottfied Fischer și Peter Riedesser, autorii unui impresionant ,,Tratat de psihotraumatologie”, mobbing ar defini o situație gravă, potențial traumatică a individului.
Potrivit datelor oficiale, anul trecut, în România, peste 450.000 de salariați au demisionat; cu 60% mai mult decât în 2020. Printre cauze se numără și cele care ar putea să fie determinate de prezența fenomenului mobbing. 450 000, dacă ascultăm vocea Institutului Național de Statistică, ar însemna de 3,11 ori mai mult decât populația orașului Bacău sau aproape cât populația județului Botoșani.
Când abordează problematica mobbing, specialiștii o raportează mai ales la tensiunile dintre firme/ instituții și angajat sau la universul psihic privat al individului. Fenomenul poate fi abordat, cred, și în raportul dintre întreaga populație a țării și instituțiile statului nostru de drept firav. Din instituțiile care-și au sediul în Palatul Cotroceni, Palatul Victoria și Casa Poporului pornește cotidian și oficial către noi, în valuri percepute uneori ca fiind chiar purtătoare de ură, un mobbing-uragan. Clasa noastră politică, născătoarea acestui taifun otrăvit, prima clasată în topul infernului supraviețuirii noastre – coruptă, funcțional analfabetă, ticăloasă, mincinoasă, depravată moral, zero patriotism etc. – a generat printr-un agresiv mobbing național, o veritabilă orfanizare a populației.
Orfanizare? Psihologii definesc orfanizarea ca fiind mai ales pierderea propriei copilării, a statutului propriu de copil. Sociologii ar trebui să cugete și la cealaltă perspectivă a orfanizării: pierderea rădăcinilor de către națiune. Exodul masiv al românilor în străinătate este efectul acestei orfanizări naționale oficiale. În 2019, ministrul Românilor de Pretutindeni anunța că 9.700.000 de români se află în afara granițelor, subliniind motivele emigrării: corupția, calitatea slabă a clasei politice și sărăcia. Wikipedia, pe baza datelor oficiale, apreciază că diaspora română (,,întreaga populație a românilor din afara României și Moldovei ce dețin cetățenie română”) este constituită din 4-6 milioane de cetățeni. Nimeni nu are o statistică exactă a dezrădăcinaților; după cum nu există nici o statistică exactă a populației care supraviețuiește în țară.
Trăim gogolian, precum cei din ,,Suflete moarte”. Jonglăm cu numărul decedaților și emigranților/ dezrădăcinaților în funcție de interesele electorale, mai ales. Până și pentru gândacii pe cale de dispariție realizează entomologii un ,,recensământ” riguros. Orfanizarea națională românească nu ne respectă nici măcar un statut asemănător cu al gângăniilor. Uneori, simt că ar fi un progres dacă politicienii noștri ne-ar stima măcar așa cum stimează budiștii insectele: ,,Iată învățătura mea: cel mai mic act de milostenie, chiar față de ființele cele mai neînsemnate, precum salvarea vieții unei insecte, din milă, este o faptă care ar avea urmări benefice pentru acela care a săvârșit-o” (Tʼsa-ho-hom-king – sutta 3). Dar, de unde nu-i, nici măcar Buddha nu cere…