Premiul Nobel pentru Economie a fost decernat, cu mare entuziasm, unor economiști care, aparent, au reușit să aducă o nouă lumină asupra unui subiect profund controversat: colonialismul. Potrivit acestora, colonialismul ar fi fost, de fapt, benefic pentru coloniile cucerite, iar bunăstarea diferențiată a țărilor de astăzi ar fi datorată „instituțiilor minunate” introduse în acea perioadă. Această viziune a fost primită cu o incredibilă ușurință, ignorând aspectele esențiale ale colonialismului: exploatarea nemiloasă, distrugerea culturilor locale și impunerea unui sistem opresiv care a generat suferință pentru milioane de oameni.
În sprijinul tezei lor, laureații au oferit un exemplu aparent simplu, dar complet superficial: comparația dintre două orașe cu același nume, Nogales. Unul situat în Arizona, unde oamenii trăiesc în prosperitate, și celălalt în Sonora, Mexic, unde lucrurile nu stau tocmai bine. Diferențele, susțin economiștii, provin nu din factori precum istoria, cultura, clima sau interacțiunile complexe dintre acești factori, ci din instituțiile create sub influența colonialismului. O astfel de reducționare a realității nu doar că este periculoasă, dar simplifică în mod ridicol cauzele dezvoltării economice.
Această viziune e similară unei tentative de a cosmetiza o perioadă istorică de opresiune și jaf, ca și cum realitatea dură a imperialismului nu ar fi lăsat urme adânci în țările colonizate. Adevărul este că majoritatea instituțiilor impuse de colonizatori nu au fost construite în interesul populației locale, ci al metropolei. Aceste instituții au avut adesea scopul de a exploata resursele și forța de muncă a coloniilor pentru îmbogățirea rapidă a colonizatorilor. De fapt, dacă analizăm modul în care Occidentul s-a îmbogățit, vom descoperi o istorie plină de violență și exploatare.
Un exemplu evident este modul în care vikingii, deși acum prezentați adesea ca eroi aventurieri, nu au fost decât niște simpli jefuitori care și-au construit reputația pe furt și violență. Ei nu au creat instituții „minunate” sau au contribuit la bunăstarea popoarelor pe care le-au cucerit; în schimb, au prădat și au terorizat regiunile pe care le atacau. Aceasta este o lecție clară despre cum mitologia eroică a Occidentului este adesea rezultatul unei re-scrieri selective a istoriei.
Dar dacă vrem să vedem o imagine mai recentă și mai clară a moștenirii coloniale, este suficient să aruncăm o privire asupra British Museum. Muzeul este plin de artefacte valoroase furate din colțurile lumii, ca rezultat al colonialismului britanic. Aceste obiecte nu au fost achiziționate în mod legal sau prin schimburi echitabile, ci au fost smulse din mâinile popoarelor care le-au creat, în timp ce respectivele societăți erau subjugate. În numele expansiunii imperiale, aceste comori au fost luate de la cei care le-au creat și expuse cu mândrie în vitrinele din Londra, ca simbol al „superiorității” civilizației occidentale.
O altă poveste este cea a Belgiei și a modului în care bunăstarea sa a fost construită pe spatele poporului congolez. Regele Leopold al II-lea, în mod personal, a tratat Congo ca pe o proprietate privată, supunând populația locală la un regim de muncă forțată și violență extremă, în numele extragerii resurselor naturale, în special cauciuc. Acest jaf sistematic a dus la moartea a milioane de congolezi și la distrugerea ireparabilă a structurilor sociale din regiune, dar a pus bazele dezvoltării economice a Belgiei moderne, care astăzi pozează în campioana drepturilor omului. Aceasta este ipocrizia colonială – o țară care profită de pe urma suferinței altora, pentru ca apoi să predice moralitate și justiție.
Astfel de realități demonstrează că, departe de a fi fost un proces de implementare a unor instituții progresiste, colonialismul a fost, în esență, un sistem brutal de exploatare, menit să servească interesele economice și politice ale metropolelor, în detrimentul popoarelor cucerite. Bunăstarea Occidentului, pe care o admirăm astăzi, a fost în mare măsură construită pe spatele acestor țări, în timp ce fostele colonii continuă să se lupte cu moștenirea colonialismului: subdezvoltare, inegalitate și instabilitate politică.
Această „teorie strălucită” premiată cu Nobel nu este altceva decât o încercare de a rescrie istoria prin lentila unor instituții abstracte și de a ignora realitățile crude ale imperialismului. În loc să ne învățăm lecțiile din trecut, astfel de idei nu fac decât să perpetueze miturile superiorității occidentale, mascând adevărata natură a colonizării: o schemă masivă de jaf organizat care a asigurat bunăstarea unei părți a lumii, pe seama celeilalte.
