,,Conversații în oglindă cu Mircea Eliade” (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2021), primul volum (,,Șopârla, Mansarda și Calea”), recentul cadou editorial al lui Petre Isachi, ,,roman polifonic pe care urmează să-l scrie Cititorul”, excelent discurs critic îndrăgostit de virtuțile unui brainstorming care amintește și de tehnicile lipite de sufletele unor spirite precum Umberto Eco, Jacques Derrida sau Roland Barthes, reprezintă un adevărat festin al cugetării. Spiritul scriiturii din ,,Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges” (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2015), o altă carte de referință a autorului, rămâne la fel de viu și în ,,Conversații în oglindă…” Mai mult, Borges este invitat deseori pentru a participa la conversațiile cu Eliade.
Autorul și Teroristul
Cine este autorul volumului? ,,Eu, autorul nu pot să fiu doar unul…”, mărturisește Petre Isachi. ,,Cine sunt totuși? Sunt o posibilă identitate magică a celor două personaje M. E. și p. i., voci (voce+semn, agent, ființă de hârtie,simbol, caracter, idee, erou, număr, gând etc.) implicate […] în această conversație în care Măria Sa Cititorul își va crea, după chipul și asemănarea sa, un roman poliedric,plutitor, scris de mulți oameni și de nimeni, o carte de nisip borgesiană” (op. cit., p. 9). Și încă o mărturisire, pentru a înțelege și mai mult esența atitudinii discursului său critic: ,,Voi rescrie o carte în care Celălalt se caută și vorbește doar cu sine însuși prin limbajul sufletului” (ibidem, p. 452). La un moment dat, Roland Barthes, aflat în apogeul carierei, mărturisește faptul că îi citește aproape cu disperare pe Tolstoi şi pe Proust. Mai mult, semioticianul francez zice că are o poftă nebună de a rescrie „Război şi pace”. Și Petre Isachi trăiește, arde sub pasiunea unei asemenea aventuri minunate: rescrierea unei părți din opera lui Eliade. El vrea, într-o logică admirabilă a criticii moderne, să ne ofere un Eliade al său. Demersul critic stă mereu sub semnul unei exigențe inedite: ,,Teroristul absolut al Autorului sunt Eu, Cititorul, cel mai «nebun» dintre toate instanțele comunicării” (ibidem, p. 448). Aferim!
Cine este Eliade?
Cine este Eliade din acest prim volum? Fostul prunc iubitor de pădure care, la vârsta de doi ani și jumătate, a întâlnit o șopârlă albastră, aruncând parcă peste timp întrebarea dacă nu cumva copilăria sa a fost ,,spațiul sacru de refugiu al problemelor insolubile ale lumii?” (ibidem, p. 24).Fostul adolescent care, rămas ,,singurul stăpân” al unei mansarde doldora de cărți, a constatat că aceasta ,,era un loc de trăit” (ibidem, p. 19). E gânditorul care a descoperit Calea, cea care ,,nu înseamnă decât redescoperirea ritmului care ne poate armoniza cu tot ceea ce e concret și unic în afara noastră, precum dansul ne armonizează cu muzica izvorâtă în afară de noi; e sensul care amplifică valoarea experienței noastre, care poate instaura o ierarhie în anarhia con¬științei, fără a suprima sau refula totuși câtimi din acea conștiință. A suprima, a refula, a ignora sau a renunța nu înseamnă nimic. Cealaltă cale e ispititoare: a integra toate aceste experiențe haotice, a le rândui organic, a le cosmiza” (ibidem, p. 352). Este un Eliade al lui Petre Isachi: ,,Eu, lectorul, cred, probabil, pe urmele lui Nietzsche, că nu există operă, există interpretarea mea, a ta etc., pentru că fiecare cititor poartă o altă mască modelatoare și instauratoare” (ibidem, p. 449). Este un Eliade care pare să fi avut ,,convingerile și îndoielile lui Papini”(ibidem, p. 22), o ,,enigmă” (,,Cine l-a împins pe adolescentul și apoi pe studentul M.E. spre studiul religiilor?”; ibidem, p. 23), un spirit care are ceva din metafizica lui Borges. Crede, ca și acesta, că ,,labirintul este imaginea prin excelență a inițierii; omul se face printr-un șir de inițieri (in) conștiente” (ibidem, p. 25). Este ,,un Ulise în labirint, un Ulise timorat de tot ceea ce-i atingea libertatea de expresie” (ibidem), cel care a ,,prefigurat războiul sacru-profan”(ibidem). Eliade este spiritul care a descoperit în India ,,acea disciplină spirituală care-ți permite să ai ceva din voința lui Cristos sau a lui Socrate” (ibidem, p. 36), este istoricul religiilor, scriitorul de ficțiune, filosoful, profesorul, înnoitorul. Este, pentru Petre Isachi, și marginalizatul în comunism și postcomunism, spiritul care a configurat sacro-profan ,,un umanism fără precedent în cultura Lumii” (ibidem, coperta a IV-a).
„Orice Poveste/ Istorie se întemeiază pe o conversație”
Discursul critic isachian, centrat pe reflecții cu repere seducătoare (,,Eu, autorul, nu pot să fiu doar unul”, ,,Eu, naratorul”, ,,Vanitatea moralei”, ,,Vanitatea gândirii/ științei/ creației”, ,,Ideocrația”, ,,Șeherezada și mitul cărții totale”, ,,Fără Cititor/ Receptor nu există Operă”), ne sugerează că orice scriitură critică trebuie să fie o tentativă de îmblânzire a mult prea egoistului Eu, cel tentat să ofere mereu verdicte, să trimită săgeți imperative către autori. De aceea trimite către rescrierea operei împreună cu Măria Sa Cititorul, cu Timpul, căci ,,orice Poveste/Istorie se întemeiază pe o conversație” (ibidem, p. 59). Spectacolul dezbaterii unor teme precum demnitatea/ pierderea demnității scriitorului, lașitatea intelectualului/ scriitorului, gâlceava scriitorului cu lumea, viitorul inteligenței artistice, scriitorul și Istoria de poimâine, nenorocul în Istorie, ne tulbură frumos cu tristețile, dar și cu optimismul din glasul lui Eliade, cel din oglinzile isachiene fermecate. Pentru el, ,,eternul intelectual/ scriitor/ artist” e ,,de-a dreptul înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări, oricui, ascultă pe oricine îi vorbește, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic – și tremură pentru viața lui ca cel din urmă dintre sclavi” (ibidem, p. 85). Petre Isachi conchide: ,,Demnitatea ne valorizează mai mult decât nașterea și decât meritul” (ibidem, p. 74).
În orice lucru locuiește sămânța unui Infern posibil
Cu ,,Vanitatea gândirii/științei/ creației” (pp. 175-311) suntem invitați pe teritorii minate minunat cu incertitudini, cu întrebări care rodesc, cu ,,idei care sunt tot atât de prezente ca și oamenii”, cu uimiri și certitudini despre revoluțiile religioase, mitografii umane și cu eterna renaștere a firii și a unor provocări precum: ,,Om sau Zeu?”, ,,Om vs. Cosmos?”, ,,Vocația lui Mefisto”. Înțelegem că ,,lumea trebuie privită ca o minune”, că ,,e mai dificil să întrebi decât să răspunzi”, de vreme ce ,,omul, asemenea zeului Proteu, nu trăiește decât în măsura în care se transformă”. Meditația este ,,o rugăciune simultan sacră și profană?” Limba ,, din rugăciuni nu are alfabet?” ,,Care este zgomotul făcut de o singură mână care aplaudă?” ,,Maestrul trebuie să predea fără a vorbi, suveranul trebuie să conducă fără a porunci?” ,,Femeia a fost creată ca să tulbure mintea?” Există o simpatie ,,organică între Creator și Mefisto?”…Provocări peste tot…
Ne tulbură investirea cu demnitate a omului și prin gândul noician care prefațează universul dezbaterii despre ideocrație (pp. 321 – 442): ,,Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri,să creezi, să duci începutul său înainte”. Și iar provocări, provocări: ,,Numai ideea pe care o trăiești tu este adevărată”, ,,Scriitorul nu produce nimic; el arde”, ,,Se pare că nu există altă libertate decât cea pe care individul și-o cucerește singur”, ,,Nu există pe lume un lucru care să nu fie sămânța unui Infern posibil”, ,,Orice iluzie își are obârșia într-un adevăr rău înțeles”, ,,Între un adevăr și un paradox, aș alege paradoxul”… Să nu uităm nici despre o declarație de dragoste rară: ,,Libertatea cititorului este una de tip demiurgic. Asemenea lui Dumnezeu, el face și desface totul”. ,,Conversații în oglindă cu Mircea Eliade” nu este însă o carte de povestit, ci de citit/ recitit/ reflectat/ rezidit și de așezat lângă suflet. E un ospăț ideatic, o călătorie fascinantă prin imperii ideatice care se răsfață în oglinzi fermecate.
Sărutul Eliade-Borges-Derrida-Buber
Petre Isachi a purces să refacă, împreună cu Eliade, invocând mari spirite ale umanității, fundamentându-și discursul și pe o aplecare aparte asupra cugetării metafizice, un crâmpei profund din istoria ideocratică a lumii. Sprințar, erudit, el sparge și reconstruiește magia oglinzilorconversației, aruncă prejudecăți în prăpăstii, înalță îndrăzneli în piscuri paradoxale, înviază scrumul unor gânduri uitate, stă cu ochii pe beregata inerțiilor și scutură praful de aur al stelelor peste roua primenirilor îndrăznețe, așezându-se confortabil pe raftul critic de onoare al bibliotecilor. Cartea sa seamănă cu o Matrioșka în interiorul căreia, borgesian, o pluralitate a vocilor elevate catalizează aparenta confuzie dintre persoană și mască, dinamitează granițele dintre Eul real și Eul inventat, imaginat sau defulat. Eul polifonic isachian este cuceritor. Jocul estetic prin care ,,masca” îşi câştigă autonomia faţă de chip sau prin care chipul ajunge să derive din mască e un pariu câștigat al autorului. Martin Buber, cel care ne spusese că ,,Nu există niciun eu în sine, ci numai eu din cuvântul fundamental Eu-Tu, şi Eu din cuvântul fundamental Eu-Acela” (,,Eu şi tu”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 30), l-ar îmbrățișa. Jacques Derrida, care vorbea (,,Scriitura şi diferenţa”, Bucureşti, Editura Univers, 1998, p. 390) despre un raport, mereu schimbător, între o prezenţă şi o absenţă a Autorului în cadrul fiecărui text, l-ar îmbrățișa. În așteptarea următorului volum, sărutul lui Mircea Eliade, dar și cel al lui Borges, cel puțin, stau deja pe chipul lui Petre Isachi.
