,,Dacă în ierarhia minciunilor viaţa ocupă primul loc, iubirea îi urmează nemijlocit, minciună în minciună”
Deschidem perspectiva sumară asupra minciunii la români cu mărturisiri ale unor sociologi și istorici străini consemnate de Dumitru Drăghicescu în remarcabilul volum ,,Din psichologia poporului român (București, Librăria Leon Alcalay, 1907). Voci europene care contau (și) în acel timp – F. G. Laurençon, Thomas Thorton, Kekaumenos – sunt majoritar aspre în percepțiile lor. Știut ca ostil al românilor, cronicarul thessaliot Kekaumenos, spune: ,,Să știți de la mine, voi și ai voștri, că al Vlachilor neam este necredincios la culme și stricat, nici lui Dumnezeu ținând credință dreaptă, nici împăratului, nici rudei sau amicului, ci silindu-se a-i amăgi pe toți. Mari mincinoși și tâlhari vestiți, ei sunt pururea gata a jura prietenilor cele mai grozave jurăminte și a le călca apoi cu ușurință” (op. cit., p. 2008). Englezul Thorton păstrează același ton: ,,Indigenii [românii] devin leneși, din pricină că nu pot îmbunătăți soarta lor prin muncă, tot așa cum devin înșelători, vicleni și mincinoși” (ibid. p. 509). Franțuzul F. G. Laurençon se comportă ca un avocat al poporului român: ,,…forma așa de straniu vițioasă a guvernului îi silește […] pe români să alerge la șiretlicuri, cari în orice țară ar trece drept minciună și fățărnicie” (ibid., p. 510).
Îl invităm și pe Anton Pann, cu memorabila sa fabulă, ,,Adevărul și minciuna”, pentru a participa la schițarea portretului caracterial al românului. Adevărul și minciuna sunt vedetele fabulei… Sluga este bătută de stăpân, din cauză că nu a mințit atunci când i s-a poruncit. Boierul primește o vizită. În naivitatea sa, sluga iese la poartă și inventează o minciună gogonată: stăpânul este surd. Tot surd este și musafirul, îi spune el stăpânului… Dar cuconuʼ nu este deloc mulțumit de „inventivitatea” slugii, pe care, la final, o laudă ironic: „Bravo, păr-de-câine!”. Stăpânul are credința că doar el este capabil să manipuleze cu măiestrie minciuna și adevărul. Iată câteva fragmente ale fabulei: ,,Un boier sluga-și bătuse/ Pentru vina ce-i făcuse/. (Că-ntr-un loc îl trimesese/ Ş-învățându-l îi zisese/ Adevărul să nu spuie,/ Ci o minciună să puie” […]),/ Vine un boier de țară,/ Ş-:- „aci e coconu?-ntreabă,/ Că am puțintică treabă”./ – „Ce ai, i-a zis, spune-mi mie !”/ – „Voiesc să-i cer o moșie.”/– „Ai vorbit cu el vrodată ?”/ Îl mai întrebă o dată./ – „Ba, nici nu-l cunosc, răspunde,/ Că nu am avut de unde.”-/ „Este un surd, sluga spuse,/ Urechile îi sunt duse,/ Şi trebuie să-i strigi tare,/ Că de încet habar n-are./ Dar stăi aici să-i dau veste,/ C-așa porunca lui este.”/ Înlăuntru când se duse,/ Către stăpânul său spuse/ Că:- „Un arendaș de țară/ Viind’, așteaptă afară,/ Vrând nu știu ce să-ți vorbească,/ Care să te folosească./ Dar trebuie să-i strigi bine,/ Că e surd cum să cuvine.”/ După ce sluga îl lasă/ Şi intră la dânsu-n casă,/ Începu în gură mare/ Să-i aducă închinare./ Acestlalt iar răcnește/ Şi la toate-i mulțumește./ Aceasța a lor strigare/ Ţiind o zăbavă mare,/ Începu a sa cocoană/ A să-nchina la icoană/ Zicând: – „O, doamne ferește/ De omul când însurzește!/ Ci mai încet, frățioare,/ Că parcă capul mă doare./ De atâta-vă strigare,/ Care sfârșit nu mai are.”/ – „Ce să fac, zise bărbatul,/ Dacă m-a adus păcatul/ Să am cu surzii a face?/ Lasă-mă puțin în pace.”/ Atunci surdul ce venise,/ Auzind vorba, îi zise:/ – „Dar, mă rog pentru iertare,/ Dă ce îmi strigi așa tare ?“/ – „Şi ce ? nu ești surd ? îi spune./ O, doamne, mare minune!/ Sluga îmi spuse de tine/ Cum că nu auzi prea bine.”/ – „Ce fel? a zis cel de țară./ El m-a învățat afară/Să-ți vorbesc în gură mare,/ Că ești de urechi cam tare.”/ Atunci cheamă sluga. – „Stane!/ Vino în casă, dușmane!/ D-aceea eu, păr-de-câine,/ Te îmbrac și îți dau pâine,/ Să-ți râzi, să-ți bați joc de mine/ Şi să mă faci de rușine?”/ – „O, vai de mine, săracul!/ A zis scărpinându-și capul./ Ori a mea este iar vina?/ Nu ești dumneata pricina?/ Nu mă bați mai totdauna,/ Căci nu potrivesc minciuna?/ Acu-n loc să-mi dai brăvură,/ Văz că alte-mi zici din gură/
Aceasta minciună mare/ O făcui pentru cercare;/ Să văz, face ea vro treabă,/ Ori mă bați așa, degeabă.”/ Atuncea râzând stăpânul/ Își lăudă pe românul/ Zicând: – „Bravo, păr-de-câine!/ Ești vrednic să mănânci pâine“.
| Invitat la această voroavă despre minciună, zâmbind, desigur, către inocența lui Anton Pann, Emil Cioran ne va citi din ,,Tratat de descompunere” (București, Editura Humanitas, 1992) și nu se va referi doar la români… |
,,Dar el este palavragiul universului; vorbeşte în numele celorlalţi ; eul său iubeşte pluralul. Iar cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna impostor . Politicienii, reformatorii şi toţi cei care invocă un pretext colectiv sunt nişte trișori. Doar minciuna artistului nu este totală, căci el nu se inventează decât pe sine” (op. cit., p.30). ,,«Eşti civilizat» în măsura în care nu-ţi strigi pe toate drumurile lepra, şi dai dovadă de respect faţă de minciuna elegantă făurită timp de secole” (ibid., p. 67). ,,E tulburător gândul că luăm în mormânt taina noastră – iluzia noastră –, că nu am supravieţuit erorii misterioase care ne înviora răsuflarea, că, în afară de prostituate şi de sceptici, toţi se cufundă în minciună, pentru că nu ghicesc echivalența întru nimicnicie a voluptăților şi adevărurilor (ibid., p. 68-69).
,,Minciuna – izvor de lacrimi! Iată impostura geniului şi secretul artei. Nimicuri umflate până la cer; neverosimilul, generator de univers! Căci în orice geniu coexistă un mistificator şi un Dumnezeu” (ibid., p. 106). ,,Dacă în ierarhia minciunilor viaţa ocupă primul loc, iubirea îi urmează nemijlocit, minciună în minciună. Expresie a poziției noastre hibride, ea se înconjoară cu felurite beatitudini şi chinuri, prin care găsim în altul un substitut pentru noi înşine. Prin ce înșelăciune ochii ne smulg din singurătate? Există eşec mai umilitor pentru spirit? Iubirea adoarme cunoaşterea; trezită, cunoaşterea ucide iubirea. Irealitatea nu poate triumfa la nesfârşit, chiar travestită în cea mai exaltantă minciună. De altminteri cine s-ar putea iluziona îndeajuns pentru a găsi în celălalt ceea ce zadarnic a căutat în sine?” (ibid., p. 134). ,,Lipsiţi-l pe om de minciuna Nefericirii, daţi-i puterea de a vedea ce se ascunde sub acest cuvânt: n-ar putea îndura nici o singură clipă nefericirea sa. Nu religiile şi instinctele l-au împiedicat să piară, ci abstracția, sonoritățile lipsite de conţinut, irosite, emfatice şi găunoase” (ibid., p. 186). ,,Gândirea e o minciună, ca şi dragostea sau credinţa. Căci adevărurile sânt fraude, iar pasiunile mirosuri; la urma urmei nu avem de ales decât între minciună și duhoare” (ibid., p. 231).
Ion Fercu
