,,Minciună sunt din cap până în picioare, părintele minciunii!”
Am reluat, cu un nou „obiect al muncii”, un exercițiu. Curiozitatea m-a îndemnat să aflu cât de des/ cum se raportează protagoniștii unor romane dostoievskiene – „Idiotul”, „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă” și „Demonii” – la minciună, câtă apetență are romancierul Dostoievski pentru acest subiect peste care în „Jurnal” a aruncat atâtea accente și nuanțe. Am ajuns la concluzia că între discursul teoretic din „Jurnal” și discursul romanesc nu există un raport… direct proporțional. „Jurnalistul” Dostoievski pare mult mai preocupat de această problemă, decât eroii săi din romane. Există în romanele amintite 71 de trimiteri către minciună și derivatele sale. În „Demonii” sunt 19 prezențe: minciuna, 6; minciună, 11; minciunii, 2. În „Frații Karamazov” avem 21 de trimiteri: minciuna, 7; minciună, 4; minciuni, 2; minciunii,7; mințit, 1. „Idiotul” are 14 consemnări de acest gen: minciuna, 6; minciună, 4; mincinos, 3; mincinoși, 1. În „Crimă și pedeapsă”, cele 17 prezențe sunt: minciuna, 1; minciună, 5; minciuni, 3; minciunile, 1; mincinoase, 1; mințit, 6. N-am luat însă în calcul felurite regionalisme sau sinonime.
Am afirmat că între discursul teoretic din „Jurnal” și cel pragmatic, romanesc, al personajelor dostoievskiene, nu există o relație de directă proporționalitate. Este, desigur, o speculație cu intenția de a găsi un nod în papură care nu-și are prea multe justificări, căci un tratat despre minciună n-ar putea avea suficientă substanță fără discursul profund al eroilor lui Dostoievski. Unii dintre ei pur și simplu cauterizează sau, dimpotrivă, încearcă să ridice o statuie minciunii. Să ascultăm: „Da, mărturisesc, am minţit, am minţit toată viaţa, zi de zi, ceas de ceas. Minciună sunt din cap până în picioare, părintele minciunii! Sau nu, nu părintele minciunii – încurc mereu scripturile – mai bine zis odrasla minciunii, cred că-i suficient!” (F.M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Univers, 1982, p. 67). Cine putea fi mărturisitorul acesta, mitomanul fără de leac? Altul decât Feodor Pavlovici Karamazov, bătrânul țap amorezat la concurență cu fiul, pramatia/ canalia care numai în prezența lui Aleoșa, acest Mîșkin al Karamazovilor, avea tresăriri de om? Desigur că nu. Lebedeev, din „Idiotul”, este așezat la „zidul minciunii”: „Minte! strigă nepotul. Până şi aici a minţit! Prinţe, nu-l cheamă Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. Ia spune acum, de ce ai minţit? Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna pentru tine? Şi ce importanţă poate avea asta pentru prinţ? Minte, numai fiindcă minciuna i-a intrat în sânge, crede-mă!” (op. cit., p. 299). „Dragul meu, adevărul este, întotdeauna, neverosimil, ai știut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară mai verosimil, e nevoie să-i mai adaugi și puțină minciună. Oamenii au procedat întotdeauna la fel. Poate că există aici un ce pe care nu-l înțelegem” ( F.M. Dostoievski, „Demonii”, București, Editura Cartea Românească, pp. 274-275). Cine altul putea fi acesta care-l concurează pe Karamazov-tatăl pentru a fi citat, ca motto, pe pagina de gardă a unui tratat despre minciună, decât Verhovenski, acest elevat pungaș al fanteziilor? Să fi cunoscut Dostoievski că Imm. Kant, în „Metafizica moravurilor” (vezi „Scrieri moral-politice”, București, Editura Științifică, 1991, pp. 269-276), a dedicat un subcapitol unor vicii precum minciuna, avariția și falsa umilință (slugărnicia)? Minciuna este considerată de filosoful din Königsberg „cea mai mare încălcare a datoriei omului față de sine însuși”. Dispreț și distrugere a demnității umane, ea îl jefuiește pe individ de statutul de ființă umană: „Un om care nu crede ceea ce el însuși îi spune altui om […] are o valoare încă și mai mică decât ar avea un lucru”, scrie Kant. Una dintre observațiile kantiene l-ar fi pus pe gânduri chiar și pe Dostoievski: „Este remarcabil faptul că primul delict din Biblie, prin care răul a intrat în lume, nu datează de la fratricid (al lui CAIN), ci de la prima minciună (pentru că împotriva ei se revoltă natura însăși), numindu-l pe inițiatorul tuturor relelor, mincinosul începuturilor și tatăl minciunilor”.
Unele personaje dostoievskiene, aidoma lui Razumihin, se aventurează atât de mult și de periculos în căutarea adevărului, încât susțin că minciuna este unicul ascendent al umanităţii asupra celorlalte vietăţi, că „prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt om fiindcă știu să mint. Niciun adevăr n-a fost rostit fără să se fi mințit în prealabil…” (F.M. Dostoievski, „Crimă și pedeapsă”, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 232-233.) Nietzsche nu gândea altfel. Uneori oamenii, crede el, nu vor să audă adevărul, deoarece nu vor să le fie distruse iluziile. Adevărul (nietzscheean…) nu este nimic altceva decât o multitudine instabilă de metafore, de metonimii, de antropomorfisme, o sumă de relații umane care, în chip poetic și retoric, au fost preamărite, transpuse și împodobite…
Dostoievski, se știe, îl prețuia nespus pe Cervantes. Don Quijote era eroul său de suflet. Din cauza vremurilor care „sporeau stricăciunea”, îndrăgostitul hidalgo aderase la „ordinul cavalerilor rătăcitori”, motivând că el venea dintr-un alt timp: „Pe-atunci versurile de dragoste ieşeau din suflet simple, împodobite numai cu sinceritate, întocmai după cum le zămislea sufletul. […] Pe-atunci nu se pomeneau furtişaguri, nici înşelăciuni, nici minciună care să se amestece cu adevărul şi buna-credinţă. Justiţia îşi merita pe atunci numele, şi nu îndrăzneau s-o tulbure ori s-o înjosească hatârurile şi plocoanele, care o scad, o mânjesc şi o persecută”, mărturiseşte sublimul rătăcitor” (Miguel Cervantes, „Don Quijote”, vol. I, București, Editura Leda, 2005, p. 119). Uneori, Dostoievski este bântuit, parcă, atunci când trimite la zid minciuna, de nostalgiile lui Don Quijote. El îşi exprimă, de pildă, teama că la Viena, unde era organizată o expoziție internațională de pictură, nu vor fi înţeleşi decât peisagiștii ruşi, pe când un tablou precum ,,Vânători la popas”, semnat de Perov – în care „unul minte cu înflăcărare, al doilea ascultă şi crede cu sfinţenie, iar al treilea nu crede nimic, s-a întins alături şi râde”– va avea… probleme, întrucât „un german, oricât s-ar strădui, nu va înţelege minciuna noastră rusă” („Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 87).
Nu credem că rușii sunt mincinoșii începuturilor, dar niște profesioniști ai minciunilor, după cum îi descrie Dostoievski, ar putea fi, în accepția kantiană. Prima prezenţă a Adevăratului şi a Falsului în preocupările filosofice îşi are originea în povestiri. Se spune că o povestire este adevărată, atunci când faptele care o populează s-au întâmplat cu adevărat; falsă, atunci când faptele apărute în ea nu s-au întâmplat. Mai târziu, filosofii au folosit cuvântul pentru a desemna acordul dintre o idee şi un obiect; astfel, se spunea despre o idee că este adevărată dacă aceasta descria un obiect aşa cum este el, și falsă, dacă aceasta descria un obiect altfel decât cum este el în realitate. În „Despre interpretare”, Aristotel analizează formarea propoziţiilor logice, adică părţile de discurs susceptibile de a fi adevărate sau false. O propoziţie, conchide el, este adevărată atunci când în ea se spune despre ceva că este ceea ce este sau că nu este ceea ce nu este în realitate. Este falsă atunci când în ea se spune despre ceva că este ceea ce nu este sau că nu este ceea ce este. Ştim că minciuna este o denaturare intenţionată a adevărului, având de obicei ca scop înşelarea cuiva, falsul este ceva eronat, greşit, inexact, nefondat, neîntemeiat, contrafăcut, falsificat, imitat, neautentic, plăsmuit, în vreme ce eroarea este o încălcare inconştientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr. Ruşii nu sunt în eroare, dacă-l credităm pe Dostoievski, ci în minciună. Cum ar reacţiona ruşii lui… Dostoievski, dacă i-am trimite la teoria aristotelică a adevărului?…