,,Nu vă așteptați la mare lucru din partea lui Homo sapiens. Încercați-vă norocul cu cimpanzeii”
Suntem în epoca ,,post-adevărului”? Pentru anul 2016, Dicționarele Oxford au ales ca vedetă cuvântul post-truth (post-adevăr), definit ca având legătură cu o situație în care „emoțiile și credințele personale, nu faptele obiective, sunt cele mai capabile să influențeze opinia publică”. Sociologii și futurologii spun că în epoca post-adevărului totul este posibil și credibil, de vreme ce poate fi stabilită o conexiune emoțională cu publicul, cu votanții și cetățenii obișnuiți, care au vulnerabilități, predispoziții, speranțe, așteptări și preocupări personale. Toate acestea pot fi valorificate, potențate, mobilizate cu ajutorul super-tehnologiilor și al transformărilor digitale generate de acestea. Vorbim, în fapt, despre manipulare.
Alexandra Crăciun (,,Post-adevărul. Paradigme contemporane în construcția informației”, în ,,Studii de biblioteconomie și știința informării”, nr. 21/2017; pp. 69-74) ne spune că ,,post-adevăr este un adjectiv care se referă la sau care este folosit în circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât apelarea la emoție și la convingerile personale. Astfel, adevărul în sens factual contează mai puțin. Utilizarea prefixului «post-» conduce la ideea unui «moment în care conceptul specificat a devenit neimportant sau irelevant»”. ,,Epoca post-adevăr, copil nelegitim al nevoii noastre ancestrale de poveste? […] Ce e post-adevărul? Post-adevărul e victoria emoției asupra faptelor. E triumful ostentativ al eului subiectiv asupra obiectivității. E lene intelectuală, e nerăbdare, intoleranță, oboseală ontologică și dorință de răzbunare. E simptomul universal al inabilității de a atribui tehnologiei conștiință sau de a recunoaște că așa ceva nu este posibil. Pentru că post-adevărul, în sensul care i-a fost descoperit și atribuit în 2016, nu este posibil fără tehnologie”, spune Teodor Tiță (,,Surf prin post-adevăr”, ,,Dilema Veche”, nr. 671, 29 decembrie 2016). Copil nelegitim? Mai curând cred că post-adevărul este un copil din flori adorat de foarte multă lume. Sub presiunea opiniei publice, simt că părinții caută calea către Starea Civilă. Odorul va fi recunoscut, iubit, răsfățat, educat în așa fel încât să aibă un viitor mare…
Respectul… clasic, aristotelic, pentru adevăr este diluat; indivizilor, politicienilor cu deosebire, le pasă mai puțin de ceea ce spun și dacă ceea ce spun este adevărat. Cei care ascultă se molipsesc de această atitudine. Unora nu le mai pasă nici dacă sunt persiflați chiar de Stalin, cel care spunea că în campaniile electorale unii promit să construiască poduri chiar și peste râuri care nu există. Minciuna a fost instituționalizată. E parte a decorului cotidian, precum maidanezul, gâza din meniu sau gropile de pe bulevardul mioritic… Am ajuns să privim către premoniția lui Orwell, din romanul ,,1984” – „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă. […] Să rostești minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. […] Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă” – fără a fi tulburați de mari neliniști? Dubla gândire este una dintre trăsăturile definitorii ale mentalității totalitare. Individul absoarbe minciuna dominantă, este transformat într-un instrument al perpetuării logicii strâmbe în care adevărul şi falsul nu mai puteau fi distinse. ,,Dubla gândire este de fapt abolirea subiectului autonom, a individului capabil de discernământ moral. Dubla gândire pervertește spiritul, ritualizează şi clișeizează realitatea”, spune Vladimir Tismăneanu (,,Despre ipocrizie, duplicitate si dubla gândire”, Contributors.ro, 8 mai, 2013). Suntem într-o apocalipsă a moralei: mint suspușii, mint și supușii.
Chiar este posibil ,,post-adevărul”? Trăiește printre noi, în noi? Yuval Noah Harari (,,21 de lecții pentru secolul XXI”, Editura Polirom, 2018, cap. 17) spune fără echivoc faptul că Homo sapiens este ,,o specie de post-adevăr”. Este unul dintre argumentele cele mai seducătoare pro ,,post-adevăr”: ,,În realitate, oamenii au trăit întotdeauna în epoca-post-adevărului […]. De fapt, Homo sapiens a cucerit această planetă datorită (mai presus de orice) capacității unice a omului de a crea și de a împrăștia ficțiuni. […] Realitatea este că adevărul nu s-a aflat niciodată în fruntea agendei lui Homo sapiens […]. În realitate, puterea cooperării umane depinde de un echilibru delicat între adevăr și ficțiune[…]. Ca specie, oamenii preferă puterea în detrimentul adevărului. […] Dacă visați la o societate în care adevărul să domine iar miturile să fie ignorate, nu vă așteptați la mare lucru din partea lui Homo sapiens. Încercați-vă norocul cu cimpanzeii”.
Observăm că Harari nu folosește cuvântul ,,minciună”. El se referă la ,,ficțiune”. Într-un dicționar de sinonime, pentru minciună găsim: denaturare, alterare, falsificare; ficţiune, născocire, invenție, plăsmuire; (la plural) fleacuri, prostii, nimicuri. Ca sinonime ale ficțiunii sunt precizate: născocire, plăsmuire, aparență, minciună, irealitate, basm. Sinonimia dintre cele două – minciună și ficțiune – este, cred, un abuz. În ultima ediție a DEX-ului, pentru minciună avem și explicația: ,,Ficțiune, născocire, plăsmuire”. Un alt abuz? Și o inconsecvență, întrucât în definiția ficțiunii nu mai apare trimiterea la minciună… Nu este singura ,,șmecherie” a DEX-ului, desigur. Universitarul Ioan Dănilă mă scoate din ceață, spunându-mi că în clasificarea lingvistică găsim: sinonimia totală, parțială și aproximativă. La Harari avem, probabil, un eufemism? A preferat să înlocuiască un cuvânt, minciună, mai puțin plăcut, cu ficțiune? Dacă da, soluția e rabinică de tot; adică elegantă…
Într-un interviu de referință științifică (https://pressone.ro/mircea-dumitru-post-adevarul-este-ca-si-cum-ai-spune-ca-adevarul-poate-fi-supus-la-vot) Mircea Dumitru, filosof și logician, referindu-se la expresiile „post-adevăr”, „fapte alternative” sau „eșecul noțiunii de adevăr obiectiv” afirmă fără echivoc: ,,Toate acestea, vreau să vă spun deschis de la început, pentru mine nu sunt altceva decât simptome ale unei frici iraționale de cunoaștere. Este un gen de iresponsabilitate epistemică, ce devine din ce în ce mai vizibilă în societatea de astăzi. Pentru acesta, «post-adevărul» este ca și cum ai spune că adevărul poate fi supus la vot” […]. Se deschide în fața noastră un fel de prăpastie culturală care îi va pune într-o parte pe cei care vor crede în continuare în ideea de adevăr, în ideea de bine și de corectitudine, iar în cealaltă parte pe toți ceilalți, care vor spune că acestea nu sunt decât niște constructe culturale, politice și sociale, pe care ar trebui să le depășim.[…] Nu există, de fapt, post-adevăr, nu există fapte alternative. Există fapte și există corespondența opiniilor noastre cu aceste fapte, ceea ce înseamnă cunoaștere adevărată. Nu putem vorbi despre existența post-adevărului, pentru că nu există nimic altceva care să fie un simulacru sau un substitut pentru adevăr”. Granițele pe care filosoful-logician le trasează între adevăr, fals și minciună sunt riguroase: ,,Opusul adevărului, din punct de vedere și logic, și filozofic, și semantic, este falsul. Dar, din punct de vedere moral, de multe ori opusul adevărului este minciuna. Există o deosebire însă − reală, subtilă − între minciună și fals. Minciuna este un fals pe care îl spui intenționat, pentru a înșela și pentru a obține anumite avantaje. Poți să spui falsul fiind de bună credință. De ce? Pentru că nu știi care este adevărul”…
Vom ajunge, în epoca post-adevărului, ca în ,,Petrică și lupul”, să ne temem, să nu mai avem încredere în nimeni, nici chiar atunci când va rosti adevărul?… Istoria ne-a oferit exemple tragice din care n-am învățat nimic. Să luăm, bunăoară, cazul Germaniei, țară cu o cultură de excepție, în care nu doar scriitorii, filosofii sau muzicienii au oferit lumii culmi ale spiritualității, ci și oamenii de știință. Decenii la rând, Germania obținuse cele mai multe Premii Nobel pentru științe. Totuși, foarte mulți germani au crezut în ,,post-adevărurile” lui Hitler…
Altfel, toți avem nevoie de cineva care să ne îmbrățișeze la greu și să ne spună că totul va fi bine, chiar dacă știm că nu va fi așa. Mai ales când știm că nu va fi așa… Atunci nu trăim însă în ,,post-adevăr”, nu trăim în minciună. Atunci trăim în Speranță.
