„Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenția de a înșela”
Sf. Augustin grupează minciunile, în ordinea severităților, în opt categorii: minciuni din texte religioase; minciuni care rănesc pe toți și nu servesc nimănui; minciuni care rănesc pe toți și servesc cuiva; minciuni spuse pentru plăcerea de a minți; minciuni spuse pentru ,,a mulțumi pe alții într-o manieră elegantă”; minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva; minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viața cuiva.
Pentru iubitorii de nuanțe, vom observa că Sf. Augustin ne invită să medităm și asupra unor minciuni precum: mendacium dignum laude („minciună vrednică de laudă“); honestum („cinstită“); iustum („dreaptă“); misericors („milostivă“); utile („folositoare“). Avem și alte interesante dezvoltări: officiose mentiri („a folosi minciuni utile“); honesto aliquo officio mentiri („a minţi ca dintr-un fel de îndatorire cinstită“); quod ego appello officiosum mendacium, ut … sit officium, velut honeste mentiendi („ceea ce eu numesc minciună impusă de datorie, ca îndatorire de a minţi cu intenții cinstite“)… Pentru a nu crea confuzii în interpretare, notăm precizarea Preafericitului Augustin: „Oricine s-ar gândi însă că există vreun fel de minciună care să nu fie păcat s-ar înșela pe sine în mod rușinos, închipuindu-și că-i onest înșelându-i pe alţii“ (,,Despre minciună”, București, Editura Humanitas, 2016, p. 157). Augustin citează, ca argumente în sprijinul afirmației sale, și pasaje biblice precum: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuni” (Psalmi, 5.7); „Gura care minte aduce moarte sufletului” (Sap., 1.11); „Nicio minciună nu vine din adevăr” (I Ioan, 2.21). În studiul introductiv al traducerii în limba română, Constantin Georgescu notează că ,,Augustin este totuşi silit să facă unele concesii în privinţa folosirii minciunilor utile” (ibid., p. 18). El realizează distincția dintre minciunile cotidianului, frecvente şi aparent nevinovate, și minciunile în chestiuni religioase, pentru care nu poate fi găsită nicio scuză: „O problemă este dacă un om de bine poate vreodată minţi, şi o altă problemă [a şti] dacă un scriitor al Sfintelor Scripturi a trebuit să mintă. De fapt, nu este o altă problemă, ci o nonproblemă” (ibid.). Compromisul apare însă mai peste tot. Dintre toate tipurile de minciună, individul nu are decât să şi-l aleagă pe cel mai blând şi mai nevinovat, dacă ,,oricine socotește că trebuie să se mintă”. Minciuna salvatoare are rolul ei… Înțelegem și faptul că, întotdeauna, chestiunea cea mai importantă despre minciună – anume dacă minciuna poate fi vreodată dreaptă – s-ar rezolva uşor dacă am avea în vedere numai preceptele, nu şi exemplele, întrucât acestea din urmă fac problema foarte dificilă… Chiar și povățuiți de sfinți ne aflăm, cu minciunile, pe un teren minat.
Cine minte? întreabă Augustin… ,,De mințit minte acela care una are în gând și altceva redă prin cuvinte sau prin oricare alte moduri de semnificare. De unde se și zice că mincinosul are «inimă dublă», adică două feluri de a cugeta – unul cu privire la lucrul despre care sau știe, sau socotește că este adevărat, dar pe care nu îl enunță, celălalt cu privire la un lucru pe care îl enunță, știind sau socotind că este fals […]. Căci faptul că cineva minte sau nu minte trebuie judecat după modul său de a gândi, și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele” (ibid., p. 35). „Se cade, prin urmare, să se cerceteze cine este mai degrabă mincinos – cel care spune ceva fals ca să nu înșele, sau cel care spune ceva adevărat ca să înșele, câtă vreme unul știe sau socotește că spune ceva fals, iar celălalt știe sau socotește că spune ceva adevărat” (ibid., p. 39).
Augustin ne oferă teme provocatoare de meditație. Iată doar câteva dintre acestea… ,,Minciuna este nedreptate şi provoacă moartea sufletului, de aceea nu trebuie admisă pentru salvarea trecătoare” (ibid., p. 57). ,,Autoritatea minciunii nu poate fi sprijinită nici de exemplele vieţii obişnuite, nici de cele ale Scripturilor” (ibid., p. 57). ,,Trebuie evitate minciunile care dăunează altuia sau chiar mincinosului” (ibid., p. 89). ,,Păcate mai mici permise şi păcate nepermis” (ibid., p. 143). ,,Interpretări de minciuni consemnate în Scripturi. Treptele minciunii” (ibid., p. 153).
Discursul augustinian despre minciună a lăsat urme profunde (și) în doctrina catolicismului. Virtuozitățile sale de logician au impus chiar și definiții care au devenit repere pentru evaluarea comportamentului. O argumentare celebră precum aceasta – ,,Căci dacă minciuna este un enunț asociat cu o voinţă de a enunța falsul, [atunci] mai degrabă a minţit acela care a vrut să spună falsul şi a spus ce a vrut, chiar dacă a spus-o pentru a nu înșela. Iar dacă minciuna este un enunț asociat voinţei unei anumite falsități, ambii au minţit, pentru că şi primul a dorit ca enunțul său să fie fals, şi celălalt a voit ca cele adevărate ale sale să fie crezute drept ceva fals. Fără îndoială, dacă minciună este enunțul celui care vrea să afirme ceva fals ca să înșele, nici unul nu a minţit, pentru că şi primul a dorit ca, spunând ceva fals, să convingă că este un adevăr, şi celălalt ca, spunând ceva adevărat, să convingă că este ceva fals” (ibid., p. 43) – a fost preluată, însoțită și de alte accente, în ,,Catehismul Bisericii Catolice”: „«Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenția de a înșela.» Domnul denunță minciuna ca pe o lucrare diabolică: «Voi sunteţi ai tatălui vostru, diavolul; […] în el nu este adevăr: când spune minciuna, vorbeşte dintru ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii» (Ioan, 8.44)“ (op.cit., Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1993, pct. 2482).
Augustin nu este doar teolog, ci și filosof. El știe, desigur, că în filosofie, de multe ori, sunt mai importante întrebările decât răspunsurile, și lasă mereu deschisă perspectiva reflecției. ,,O întrebare importantă”, spune el, ,,este dacă, aşadar, cel care îi face un serviciu altuia în acest fel nu-şi dăunează cumva sieși, sau serviciul pe care-l face, fiindcă îi e de folos altuia, nu-i dăunează nici lui. Dacă lucrurile stau aşa, rezultă prin urmare că se cade să-şi fie sieși de folos printr-o minciună care nu dăunează nimănui” (ibid., p. 93). În fond, nu există minciuni care să nu dăuneze nimănui. Minciunile aduc totdeauna vătămare celui care le rosteşte; din moment ce mincinosul acţionează împotriva adevărului, acesta păcătuieşte. Întrebarea este dacă, punând ca într-o balanţa pe de o parte paguba şi pe de alta folosul, se poate realiza un fel de compensație (compensatio), care să anuleze efectul nociv al minciunii. Raţionamentul lui Augustin este impecabil: dacă printr-o minciună care foloseşte cuiva mincinosul nu-şi aduce vătămare sieși, ar trebui ca, invers, printr-o minciună care nu dăunează nimănui să-şi fie de folos lui însuşi. Pentru că acest lucru e însă absurd, rămâne concluzia că folosul adus altuia nu poate egala dauna pricinuită sieși. În ,,Despre minciună” impresionează și faptul că moralitatea intenției este pusă sub semnul întrebării în anumite contexte. Este suficient să ne gândim, astăzi, la creștinii care i-au ascuns pe evrei din fața naziștilor sau la atitudinile de necooperare cu structurile represive ale secolului al XX-lea. Paradoxal, dreptatea și integritatea umană se păstrează uneori tocmai prin ceea ce poate fi definit drept „minciună”. Și Sfântul Augustin ne-a spus câte ceva despre toate acestea. În discursul său simțim, de multe ori, influența lui Platon, unul dintre următorii invitați la dialog.