Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui
centru, a unei bogății, a unui înţeles” .
(Mircea Eliade)
Motto: ,,La originea minciunii stă viclenia. Pentru a săvârşi o nedreptate există două căi: violenţa şi vicleșugul. Aşa cum prin violență pot să ucid un om, să-l jefuiesc sau să-l silesc să mi se supună, pot să ajung la acelaşi scop înfățișând spiritului său motive înșelătoare, care-l vor sili să facă ce n-ar face altfel. Aceasta, prin minciună”.
(Arthur Schopenhauer)
„Grea problemă este aceea a minciunii”
Minciuna. Ah, minciuna! O detestăm, o afurisim, am da-o pe mâna unei Inchiziții speciale, dar, când privim sincer în subteranele conștientului nostru recunoaștem că am putea primi o patalama de profesioniști ai unor forme de ființare a minciunii. Atunci când îi spui șefului barbar, cu gene de Hagi Tudose, că este o minune de om, nu minţi? Ai putea să-i spui gluma aceea amar-adevărată – ,,Salariul este o compensație achitată pentru a nu fura. Pensia este o pedeapsă, pentru că nu ai furat” –, dar preferi minciuna fardată rău de tot. Când donezi cu nemiluita titluri de doctor, nu ești cumva clona lui Pinocchio? Nu ți se pare că baronul Münchhausen, verișorul de cruce al lui Pinocchio, este un vesel copil de grădiniță pe lângă cei care cuvântă de la tribune guvernamentale, parlamentare și cotroceniste? Când celebrul Benjamin Franklin, om de știință, a creat, în 1782, un ziar care publica doar știri false, pentru a fabrica frică și ură împotriva băștinașilor americani, nu credeți că trebuia trimis de istorie în muzeul de ceară al marilor mincinoși ai lumii? Dar de italianul De Borja, devenit cel mai puternic om al vremii, Papa Alexandru al VI-lea (1492), ce ziceți? Afemeiat notoriu, și-a recunoscut paternitatea unor prunci abia când a fost înscăunat ca Papă. Se știa însă că mai are cel puțin vreo cinci prunci din flori, dar a tot dat-o cotită cu recunoașterea lor. Nietzsche mă tulbură rău atunci când îmi spune că ,,avem nevoie de minciuni pentru a trăi”, ca și danezul Kierkegaard, rudă pe filieră existențialistă cu filosoful german, atunci când ne întreabă: ,,Suntem oare pregătiți să recunoaştem toate consecinţele adevărului?”…
Psihologii și sociologii sunt ultimii pământeni care vor fi amenințați de șomaj dacă-și apropie, ca temă ce cercetare, universul minciunilor. Deja, ei disting între minciuna individuală cotidiană, minciuna individuală politică, minciuna colectivă practicată de un grup sau de către o comunitate, minciuna economică, individuală sau colectivă. Toate urmăresc obținerea unui avantaj, a unui profit. Dacă deschizi un tratat despre minciună, descoperi că, utilizând criterii sofisticate, poți ajunge la clasificări mult mai elaborate: minciuna mare, cacealmaua, minciuna deschisă, minciuna-majordom, minciuna contextuală, minciuna de urgență, minciuna glumeață, minciuna pentru copii, minciuna prin omisiune, minciuna în afaceri, minciuna nobilă, minciuna albă, jurământul fals, reclama exagerată… Uneori, cred că nici despre adevăr n-au fost scrise atâtea tratate ca pentru minciună.
Aș fi putut să optez pentru un alt motto al acestor însemnări fugare; pentru o glumă… aparentă care circulă pe rețelele de socializare, de pildă:
,,Viața a întrebat-o pe Moarte:
– De ce pe tine te respectă toată lumea, în vreme ce pe mine mă urăște?
– Moartea i-a răspuns:
– Pentru că eu sunt o frumoasă minciună iar tu ești un crunt adevăr”… Mi-am zis însă că, din respect față de Minciună, sobrietatea lui Schopenhauer este mai nimerită… Ca și față de gândurile unora dintre cei invitați la această dezbatere…
Poate că nici zicerii lui Garabet Ibrăileanu – ,,Dacă toți am spune ce gândim, oamenii s-ar ascunde în peșteri! Societatea s-ar dizolva…” – nu i-ar fi stat rău ca motto…
Sfântul Augustin de Hipona (354- 430), primul meu invitat la acest ospăț metafizic în care trebuie să fii mereu cu ochii pe otrava minciunii și pe suferințele adevărului, ne-a dăruit, între altele, în jurul anului 395, studiul ,,Despre minciună” (De Mendacio), tradus și în limba română (București, Editura Humanitas, 2016). Vom găsi însă și o traducere timpurie, în revista ,,Observatorul” (Beiuș, 1930, nr. 4-5-6), ca omagiu adus ,,cu prilejul Centenarului al XV-ea de la moartea Sf. Augustin”. Este una dintre marile aplecări cărturărești, morale, asupra minciunii. Pe când avea 72 de ani, Fericitul Augustin notează în ,,Retractationes”, lucrare cu caracter retrospectiv: ,,«Despre minciună» – o carte. Am scris […] o carte despre minciună, care, deşi se înţelege cu ceva efort, oferă totuşi un exerciţiu nu lipsit de utilitate pentru spirit şi minte şi care mai cu seamă este de folos conduitei morale, născând dragostea de a spune adevărul. Stabilisem chiar să o retrag dintre lucrările mele, fiindcă mi se părea neclară, complicată şi foarte greoaie; de aceea nici n-am publicat-o. Mai târziu, după ce am scris o a doua [lucrare], al cărei titlu este «Împotriva minciunii», hotărâsem că aceasta [„Despre minciună“] nu mai are rost şi dădusem dispoziţie să fie distrusă, dar nu s-a întâmplat aşa. Am regăsit-o nevătămată odată cu revizuirea lucrărilor mele şi, după ce am revăzut-o, am rânduit ca şi ea să rămână, mai ales că aici se găsesc unele lucruri necesare, care în cealaltă nu sunt. De aceea titlul uneia este «Împotriva minciunii», iar al celeilalte, «Despre minciună». Prima este în întregime o luptă deschisă împotriva minciunii, în vreme ce a doua se ocupă în mare parte cu dezbaterea teoretică a problemei cercetate. Totuşi, ambele au aceeaşi finalitate. Această carte începe aşa: «Grea problemă este aceea a minciunii»” (apud ,,Despre minciună”, București, Editura Humanitas, 2016, pp. 9-10). Da, grea problemă…
Înainte de a păși cu Sf. Augustin în culisele minciunii, se cuvine, din respect pentru mărturisirile pe care le face în ,,Confesiuni” (anul 400), să spunem că, în tinerețe, Aurelius Augustinus, viitorul sfânt, a dus o viață ruptă de perceptele Bisericii; chiar atașată de practicile păgâne sau eretice, aș zice. Păcatul desfrâului și cel al minciunii au stat lipite de ființa lui. A avut chiar și un prunc din flori, refuzând să se însoare cu mama acestuia. A trăit apoi, însă, ca în Luca, 15: 24 – ,,Era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit” – miracolul convertirii, pe la 31 de ani, când, ascultând pildele despre viața monahală ale Sfântului Antonie cel Mare, a auzit un strigăt care i-a spus să citească (,,Tolle, lege!”) mai mult despre asemenea povețe. Urmând îndemnul mistic, a deschis ,,Noul Testament” și a dat peste vindecătorul pasaj: ,,Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe şi în beții, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Epistola către romani, 13, 12-14). În ,,Confesiuni” (București, Editura Humanitas, 2018, Cartea a X-a, 37) va scrie: „Târziu te-am iubit, Frumusețe… Târziu te-am iubit. Căci iată, Tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo în afara mea, te căutam pe Tine… M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu strigătul Tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma Ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după Tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de Tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea Ta!”.
