Un istoric originar din județul Bacău, Ion Cernat (născut în satul Lunca, al comunei Filipeni), dar care trăiește de peste 50 de ani în comuna Vama (Suceava), ne-a trimis la redacție rezumatul unei minuțioase cercetări pe care a făcut-o, în județul nostru, cu privire la unul dintre puținii ofițeri români care au luptat în ambele războaie mondiale. Acesta a fost locotenent-colonelul Mihail C. Boteanu.
Profesorul Ion Cernat nu este la prima s-a cercetare științifică de acest fel. El este, între altele, autorul unor lucrări dedicate unor momente și personalități din istoria României, dar și al unor documentate monografii ale unor localități din județele Bacău și Suceava, dar și al multor articole în presă și chiar al unor poezii și studii pedagogice.
Două monografii sunt ale unor sate din județul Bacău: „Pe Valea Dunavățului, Lunca, sat al bejenarilor bucovineni” (2009) și „Destinul istoric al răzeșilor și mazililor din Oțelești pe Berheci” (20l5). (Petru Done)
„Dacă aveți oarecare îndoială despre adevărul că noi, românii, n-am plătit cu sânge fiecare metru pătrat de pământ, ca să ne adunăm toți pe o hartă, nu-i nevoie să ne adâncim în timpurile marilor voievozi și domni, venim mai aproape, acum o sută de ani, când românii au trăit momentul lor de glorie, ora lor astrală cum spune acad. Ioan Aurel Pop. O parte dintre noi i-am apucat în viață pe cei care, prin lupta și jertfa lor, au făcut România Mare, România Normală îi spun eu, participând la cele mai mari lupte și bătălii din istoria războaielor românilor, arătând dușmanilor că „Pe aici nu se trece”.
Dintre sutele de mii de participanți la Războiul de Reîntregire (1916-1918), l-am ales să mă însoțească, în demersul meu, pe sublocotenentul Mihail C. Boteanu, participant din prima zi de război pe frontul din Oituz, cu speranța că, lângă el, voi reuși să evoc dramatismul încleștărilor cu dușmanii, numeroși și bine înarmați. De ce l-am ales pe sublocotenentul Boteanu? Mi s-a părut că el reprezintă cel mai bine acel elan tineresc, acel curaj nebunesc în fața morții, de care au dat dovadă ofițerii și soldații români. Vă rog să vă imaginați un tânăr de 21 de ani, care merge în fața plutonului de soldați, cu un pistol în mână, sub ploaia de gloanțe și schije.
Vi se pare puțin lucru? Îți trebuie pentru asta o samă de calități, pe lângă curaj, îți trebuie, așa, un fel de nepăsare în fața morții, o încredere oarbă că ție nu ți se poate întâmpla și, dacă se întâmplă, ești convins că ai făcut o faptă eroică pentru țara ta. Aceste calități și altele se educă în familie, în școală.
Fiu al unui erou din Războiul de Independență
Mihail C. Boteanu era unul din cei 7 copii ai familiei căpitanului Boteanu Constantin, care luptase în Războiul de Independență de la 1877-1978 și al Sofiei din familia Rosetti care a avut ca proprietate și moșia Filipeni, din județul Bacău.
Divorțul părinților și veniturile reduse care-i reveneau Sofiei Rosetti de la moșie, aflată în datorii la bănci, au făcut ca atât mama, cât și copiii să se zbată în lipsuri materiale, atenuate de lecțiile de pian ale Sofiei Rosetti, cât și de ajutoarele primite de la rude și de la cunoscuți.
Copiii au fost trimiși la școli cu certificat de paupertate. Mihail a făcut primele clase la Bacău, după care a urmat Gimnaziul copiilor de militari de la Craiova, apoi revine la Bacău pentru a urma liceul. După terminarea liceului a urmat Școala miliară de infanterie de la București, obținând gradul de sublocotenent.
Din școala de ofițeri, direct pe front
Din Școala militară a intrat direct pe frontul din Oituz, unde l-a avut comandant de companie pe Ioan Missir, din Regimentul 8 Vânători, care, după război, scrie o carte, „Fata moartă”, publicată la Editura Cartea Românească, București, 1937. Din cartea lui Ioan Missir, atunci locotenent, aflăm despre grozăviile războiului din munții Moldovei, despre eroismul ofițerilor și țăranilor soldați, dar și despre sublocotenentul Boteanu, despre atitudinea și comportarea lui în război: „Boteanu-Cocuța e un copil de 19 ani (avea 21!), abia ieșit din Școala Militară. Subțirel și slab, e așa plăpând în vestonul nou nouț, făcut la croitorul de pe Calea Victoriei!
Copilăros, are un singur regret, adesea mărturisit: nu și-a pus încă niciodată uniforma de mare ținută… ideal visat încă de pe băncile școlii. Cu pași rari, de cocostârc, inimos și bun la suflet, cu o pelerină de cauciuc neagră, smolit și palid, icoana lui mă urmărește încă. Nu protestează niciodată când îi vine rândul la vreo recunoaștere, în schimb dacă n-are țigări „intime”, fumează ori și ce mahorcă”.
Autorul descrie clipele eroice, încleștările grozave la care au luat parte pentru apărarea trecătorilor, fiind conștienți că ruperea frontului de către armata austro-ungară și germană ar fi însemnat ocuparea Moldovei și scoaterea României din război. Missir, Boteanu și toți ofițerii și soldații au avut de luptat cu trupele speciale germane care interveneau numai atunci când unitățile militare obișnuite erau respinse.
În companiile care au susținut cu piepturile lor frontul de la Cașin, muriseră toți ofițerii, sergenții le luaseră locul, singurii care scăpaseră erau Missir și Boteanu. Punctul de retragere și refacere era așa numita Înțărcătoare, iar „Fata moartă” care are o poveste romantică, este de fapt o înălțime, o cotă, unde, în 18 decembrie 1916, a căzut prizonier Mihail Boteanu.
Locotenentul Missir l-a așteptat două zile să vină, să iasă din încercuire, cu credința că sublocotenentului Boteanu nu i se putea întâmpla nimic grav. Din păcate, Boteanu și alți doi ofițeri și multă trupă au căzut prizonieri din cauza unei vânzări.
Colonelul Crăiniceanu, în acord cu generalul Sturza, a dirijat atacul într-o zonă în care armata română nu avea nicio șansă. Crăiniceanu a fost descoperit ca trădător chiar atunci, a fost deferit Tribunalului Militar, judecat și condamnat la moarte.
Frontul de la Oituz, având comandant pe generalul Eremia Grigorescu, a rezistat până la sfârșitul războiului.
Spre al doilea front
Întors din prizonierat, în aprilie 1918, după încheierea păcii separate cu Puterile Centrale, unde a răbdat de foame, Mihai Boteanu, avansat locotenent, a fost repartizat la Regimentul 3 Cernăuți. În 1921, a fost avansat căpitan și a funcționat la Regimentul 3 Grăniceri.
Apoi a tot fost mutat pe la alte unități militare, timp în care a urmat cursurile pentru a trece în corpul ofițerilor superiori, de la Făgăraș și Sfântu Gheorghe, obținând gradul de maior în 1932. Într-un timp a fost directorul închisorii militare din Galați, când s-a întâmplat să-și ispășească pedeapsa Emil Bodnăraș, cu care, el, directorul, s-a purtat corect, l-a apreciat pentru cunoștințele în domeniul economic-contabil.
A și discutat de mai multe ori cu Bodnăraș care era convins că regimul politic din țară trebuie schimbat. După 23 august 1944, Bodnăraș l-a chemat să-l întrebe dacă vrea să rămână în armată, dar maiorul Boteanu, sătul de război, obosit de armată, a preferat pensia, la care avea dreptul, potrivit legii de atunci, încă din 1938. În anul tragic 1940, a fost trimis cu un detașament de soldați să asigure retragerea armatei și administrației românești din Basarabia cedată rușilor fără luptă.
A căzut prizonier la ruși și a stat închis în închisoarea din Chișinău. Își amintea, a spus-o și altora, că în 8 luni de prizonierat a mâncat numai varză și zeamă de varză. S-a făcut un schimb de prizonieri cu Ana Pauker și a fost eliberat, ca apoi, în 1941, să participe cu Regimentul 13 Dorobanți, la Al Doilea Război Mondial, pe frontul de răsărit, ajungând până la Dalnic.
Între 1942-1944 a fost comandantul pieței din Iași, unde a cunoscut-o pe Lidia Krupenski care-i va deveni soție în 1943, cu care va avea o fiică, Elisabeta Pulheria, în 1948, care acum trăiește în Bacău.
Domiciliu obligatoriu în Bacău
Nu le-a fost dat să se bucure de o viață tihnită la conacul familiei Krupenski, de la Podoleni – Neamț, fiindcă noul regim, la 3 martie 1949, le-a confiscat toată averea și pământul rămas, fixându-le domiciliul obligatoriu la Bacău, pedeapsă ridicată în 1954.
Au trăit în lipsuri și sărăcie, în teamă și izolare, dar n-a fost de ajuns. În 1958, Mihail Boteanu a fost ridicat și dus la securitate. A fost judecat și condamnat la 15 ani de muncă silnică, pentru uneltire împotriva ordinii de stat. La recurs a rămas cu 10 ani, din care a făcut 5 ani de temniță, după care a fost eliberat slăbit și bolnav. Să amintim că nici Bodnăraș n-a putut să-l ajute, așa cum ajutase pe alții, inclusiv pe Domnița Ileana, fiica cea mai mică a Reginei Maria.
Până la sfârșitul-sfârșitului, survenit pe 16 august 1971, și-a dus crucea suferinței cu demnitate și resemnare. Făcuse cele Două Războaie Mondiale, își servise țara cu cinste și onoare și ajunsese să fie considerat dușman de un regim politic impus și represiv.
Fără îndoială, locotenent-colonelul Mihail C. Boteanu este un erou între eroii neamului. Ar trebui să i se planteze, spre amintire, un stejar, alături de cei 353 de mii, sau măcar o stradă din Bacău să-i poarte numele.”
Ion Cernat
