Mila: reper insomniac sau vindecător? (V)

                 Steinhardt, Don Quijote și Mîșkin vs. Nietzsche

  Mila trăiește însă avatarurile ei; ciudate de tot uneori… Se întâmplă, rar, ce‑i drept, ca unii dintre cei care împovărează mila cu tot felul de prăpăstii ale spiritului, anatemizând‑o teoretic, să fie totuși locuiți de un mare sentiment al milei. Mai des, însă, întâlnim situații în care cei care spun că prețuiesc mila și o transformă într‑un vehicul propagandistic sunt, de fapt, purtătorii de cuvânt și faptă ai cruzimii, nemilei.

              Pentru prima ipostază îl distribuim în rol pe Nietzsche însuși, înverșunatul adversar al milei, cel care, în 1889, iarna, în Piazza Carlo Alberto din Torino, Italia, când era atins cronic de boală, văzând cum un vizitiu își biciuiește calul, s‑a apropiat, a îmbrățișat calul cu o compasiune de nedescris, a izbucnit în lacrimi și a leșinat. Sentimentul de milă i‑a șoptit că ar putea lecui, chiar dacă nu era vorba despre un om, ci despre un cal… Comportamentul lui Nietzsche nu mai este solidar cu discursul său despre milă…

              Pentru cea de‑a doua ipostază, îl invităm pentru a depune mărturie pe Dumitru Drăghicescu („Din psihologia poporului român” (București, Editura Librăria Leon Alcalay, 1907), sociolog renumit. El ne amintește de un document semnat de Matei Basarab (1639), în care „să lămurește bine chipul nelegiuit cu care se înstrăinase cele mai mari și mai frumoase mănăstiri ale Munteniei” (op. cit., p. 321). Drăghicescu spune că Matei Basarab deplânge faptul că „mitropoliții și domnitorii streini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba și năravurile cele rele, adică Grecii, care spurcându‑și mâinile lor cu otrăvitoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde și a cârciumări sfintele mănăstiri ale țării și lavrele domnești, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin țara grecească […], făcându‑le hrisoave de închinăciune fără de știrea sfatului și fără voia soborului! (ibid., pp. 322). Analizând acest document, Drăghicescu trimite accente către milă, spunând că invocarea acesteia de către nelegiuiții amintiți trădează perfidia în toată goliciunea ei: „Ei amestecă domniile, vând țara fără milă, și o prețuiesc pe camete asupritoare; strică toate lucrurile bune și le înlocuiesc cu altele rele […]; asupresc săracii fără milă și arată vrăjmășie față de toți locuitorii țării” (ibid.). Și când te gândești că aceștia sunt apostolii milei… „Sub așa Domni și jefuit în chip atât de nemilos și sistematic, neamul românesc […] se scufundă pe fiecare zi într‑o stare de nesuferită sărăcie” (ibid.). Discursul despre… nemila celor care spun că sunt miloșii fără cusur este prezent și într‑un hrisov despre care Drăghicescu spune că a fost „dat către 1630, întâiu de Leon Tomșa și copiat aproape întocmai 36 de ani mai târziu de Radu Leon”, în care stricătorii amintiți atacă ființa națională „cu pisme și cu năpăsti și asuprind săracii fără milă și arătând vrăjmășie către toți locuitorii țării” (ibid., p. 321). Drăghicescu mai invocă și autoritatea lui A. D. Xenopol, cel care vorbește despre cei care au tot năvălit peste noi, „ca niște tigri însetați de sânge după o ceată de lupi nemiloși!” (ibid., p. 191).

Mila.. E adevărat ce zice Nietzsche: «Se ştie ca Aristotel vedea în milă o stare bolnăvicioasă și periculoasă, pe care o dezrădăcina, luând din când în când cate un purgativ: tragedia era pentru el acel purgativ». Taifunul pornit în «Antichristul» – «Care este cel mai dăunător viciu? Mila pentru cei slabi…», «Mila împiedică în definitiv legea evoluției, care este aceea a selecției» – se cuvine a fi domolit. Nu putem rămâne înțepeniți în etica lui Aristotel sau în cea a lui Nietzsche.

  În ,,Dăruind vei dobândi” (Editura Mănăstirii Rohia, 2006) Nicolae Steinhardt își trimite abilitățile hermeneutice către ,,substantivul milă”: ,,E unul din termenii cei mai folosiți în cuprinsul Sfintei Scripturi şi îndeosebi ale Noului Testament ca şi de altfel în ritualul Sfintei Liturghii şi al tuturor celorlalte slujbe şi ierurgii, constituind un soi de fond acustico-ideativ şi de refren al tuturor rugăciunilor publice şi particulare prin sintagma: «Doamne miluiește». Şi nu-i oare vocabula aceasta elementul de temelie al rugăciunii inimii, cea mai intimă, caracteristică şi scumpă sufletului creștinului ortodox? Prin substantivul milă şi verbul a milui intrăm aşadar în contact nemijlocit cu însuşi miezul credinţei noastre, cu adâncul ei cel mai tainic şi mai potrivnic unei explicitări facile. Iată, aici e nucleul incandescent”. Steinhardt insistă asupra gândului că mila nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana. Pomana, de pildă, ar trebui privită ca una dintre formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi ,,o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărțire de bunuri materiale”.

  Călugărul de la Rohia privește mila ca pe un simţământ, ca pe o stare harică. Simțământul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile şi nouă cu neputinţă de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile şi mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecţiunea, mărinimia, frăţia, bună voirea. Dar nu se confundă cu niciunul din ele. Le împreunează, le şi depăşeşte. Şi dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat şi definit. E, mai presus de orice, o simpatie, o compătimire, o compasiune. Şi ce dezvăluie elementele acestea de compunere (sim, com) de nu tocmai părtăşia, capacitatea de a ieşi din tine însuţi, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simţi şi suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el. Nu este uitată nici atitudinea lui Nietzsche: ,,Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi şi a lua locul altuia, fără a-l judeca, nu dincolo de bine şi de rău cum spunea Nietzsche, dar dincolo de dreptate şi osândă şi tăgăduind asprul, adagiu «fiecare pentru sine»”. Ar trebui să privim mila ca pe o un simţământ care nu se poate ivi decât în fiinţa capabilă de a înţelege o altă fiinţă, de a i se substitui, de a participa la durerea ei nu din afară, ci dintr-o perspectivă identică celei a coexistentului pătimitor.

  Îndreptându-și privirile către doi mari inocenți, Steinhardt scrie: ,,Orice milos e într-o oarecare măsură Don Quijote şi iscă râsul şi uimirea. Cum însă îi spun spaniolii smintitului bătrân cititor de romane cavalereşti care încălecat pe un amărât de armăsar, fălindu-se cu o lance ruginită şi purtând drept coif o sculă de bărbierit porneşte în lumea largă spre a îndrepta nedreptățile, a pune capăt silniciilor şi în fapt se luptă cu zbaturile morilor de vânt şi cu turmele de oi luate drept armatele lui Alifanfaron? Îi spun cu venerație El nuestro Senor Don Quijote El Cristo Espanol! Şi cum l-a răzbunat Dostoievski pe bunul, blândul şi milostivul prinţ Mîşkin poreclit idiotul de toţi deștepții din jur? Intitulându-şi romanul astfel chiar, Idiotul, prefăcând netrebnica poreclă în titlu de glorie pe veci”.