Eticheta îi aparţine profesoarei Fulvia Horobeţ (Căciulă), fostă elevă a dascălului de psihopedagogie Mihai Lupuşoru, de la Liceul Pedagogic/ Şcoala Normală „Ştefan cel Mare” din Bacău (instituţie pe care a condus-o ceva vreme), colaboratoare cu acesta la realizarea unei lucrări destinate şcolarilor mici şi gimnaziştilor, aflată sub tipar.
E o culegere de aforisme întocmită, în principal, de cei doi, ca omagiu adus înţelepciunii înaintaşilor. Mihai Lupuşoru, care ne-a părăsit în aceste zile, la peste 90 de ani, publicase un amplu studiu în revista „Ateneu” încă în ianuarie 1966:
„Utilitatea pedagogică a proverbelor”, cu o pildă atât de actuală azi: „Mult citeşti, mult înveţi. Şi dacă vei scrie ce citeşti, cu mult mai bine înveţi. Nu te lăsa de nici una!” Mi-a repetat aceste vorbe discutând despre pacostea analfabetismului funcţional, în una dintre cele 7-8 vizite pe care i le-am făcut în ultimele luni, împreună cu nepotul său Iulian Scripcă, şi mi-a dat multe nume de foşti elevi realizaţi profesional la cele mai înalte cote. La 25 decembrie 1997 nota mai mult pentru sine aceste „crepusculare raze”:
„Am cântat colindele la vremea lor/ şi am dansat hore cu fetele./ Am urcat munţii înalţi cu piscuri de vise,/ unde m-am înfrăţit cu cerul şi cu infinitul./ Am fost la strânsul holdelor/ şi am gustat fructele pământului./ Am străbătut ţări mai îmbelşugate şi mai civilizate,/ dar m-am înapoiat în vatra strămoşilor mei/ ca într-o chemare imperceptibilă a gliei”. A revenit la catedră, în faţa normaliştilor, pentru a-i convinge că şi-au ales o nobilă meserie. „Am fost un dascăl pentru toţi”, îi mărturisea Roxanei Neagu, în „Deşteptarea” din 15 iulie 2020.
Mihai Lupuşoru – un cerebroton şi un altruist.
