Imi revad fișele de lectură și dau peste o frază a lui Bacovia: „Am văzut multe flori şi am citit destule cărţi, cu toate că niciodată nu e destul.“ O spune în cele câteva pagini de proză, de scurte notaţii strânse sub titlul Dintr-un text comun. În aceeaşi bucată de proză, găsesc şi următoarea reflecție: „Viaţa e pentru cei inteligenţi; ei nu fumează fără cafea şi, desigur, au luat trenul pentru alte zări“. Nu pot să-l contrazic pe poet. E adevărat ce spune și, pe deasupra, tonul e amuzant, poetul avea umor. Am văzut însă destule persoane considerate inteligente care şi-au ratat viaţa. Şi mai ştiu că tocmai oamenii deştepţi fac, uneori, cele mai mari prostii. Dar e bine oare să te conduci numai după regulile raţiunii, ale logicii? Am răsfoit, mai demult, o carte de ştiinţe sociale, scrisă într-un mod original, cu mult farmec, cu note hazlii, care mi-a clătinat câteva convingeri. Ea se numeşte
„Iraţionalitatea benefică – Avantajele neaşteptate ale sfidării logicii la serviciu şi acasă“, autorul ei, Dan Ariely, fiind un tip foarte simpatic, fiindcă are abilitatea de a zice lucruri importante, care te ajută să înţelegi mai bine comportamentul uman în cele mai variate situaţii. Eu am pariat multă vreme pe puterea raţiunii, dar m-am și înșelat, în unele dăți. Aşa că mi-a priit o astfel de carte sprinţară, scrisă într-un stil dezinvolt, cuceritor. M-a binedispus, dintru început, veselul îndemn „fiţi arielici!“. Că m-a dus cu gândul, prin niște asocieri ad-hoc, la năstruşnicul duh Ariel din „Furtuna“ lui Shakespeare, care-l chinuie (printre alte isprăvi), în chip delicios, pe nătângul Caliban. Să revin la felul în care Ariely ne explică de ce facem prostii, de ce suntem tentaţi să punem un preţ prea mare pe ceea ce avem, neluând în seamă posibilitatea unor consecinţe nefaste. Bine că există, totuşi, oameni prevăzători, cum este autorul în cauză, care au stat, au analizat şi clasificat aceste prostii, ca să ne mai destupăm şi noi la creier, să ne luminăm şi să nu mai cădem în aceleaşi gropi.
Numai că, surpriză!, aflăm că unele dintre lucrurile aparent prosteşti pe care le comitem sunt, de fapt, benefice. Ei, asta chiar că m-a mai uşurat, pe mine, raţionala imperfectă, cu câteva impulsuri, slăbiciuni greu de controlat. Urmărind demonstraţiile din carte, şi exemplele hazoase date de autor, unele cu totul şi cu totul neaşteptate, am ajuns şi eu la concluzia că e mai bine să te laşi, uneori, în voia unor porniri socotite, îndeobşte, iraţionale, din simplul motiv că acestea îţi aduc o stare de bine. Ce spune Ariely, de pildă, când e vorba despre nişte cheltuieli pe care ne propunem să le facem? El ne sfătuieşte așa:
„Dacă aveţi de optat între a investi într-o experienţă trecătoare (scufundări subacvatice) sau una constantă (o canapea nouă) şi anticipaţi că ambele vor avea acelaşi impact asupra gradului de satisfacţie în ansamblu, alegeţi-o pe cea trecătoare. Efectul pe termen lung al canapelei asupra fericirii voastre va fi probabil mult mai redus decât vă aşteptaţi”. Şi uite-aşa m-am lămurit eu de ce mă simt bine când spânzur câteodată banii pe chestii inutile! N-oi fi având eu prea mult simţ practic (reproşuri din astea am auzit mereu la adresa mea), dar asta m-a ferit să pic în acreală, într-o scorțoasă seriozitate, găsind mereu o portiţă prin care să scap de monotonie.
Chiar când nu dispuneam de resurse financiare, şi aici mi-amintesc versul lui Bacovia din Nihil novi: „Mă gândesc pentru nişte bani“, am rezolvat cumva asta, făcând apel la imaginație, ca să-mi ofer ceva plăcut, sfidând logica. Pentru că am slăbiciune pentru micile nebunii care te împrospătează.
