Mic tratat despre cârpa si steagurita

S-au inflamat bojocii politicienilor. De data aceasta, pornind de la un steag. Inventat de chinezi si indieni, steagul a inceput sa fie, dupa ce a avut doar rol de simbol tribal sau national, un fel de obsesie a manifestarii identitatii. La o adica, si eu, daca am chef, imi fac steag. Si fac orice vreau cu el in batatura bordeiului: il arborez pe poiata cotcodaceselor, pe cusca lui Grivei sau il las sa fluture vesel la firul ierbii, prin curte, fara sa ma imbatosez public. Steagurita a devenit o boala moderna. Este o maladie fara de leac. Uneori, aceasta “maladie” este fermecatoare. Un obicei pastrat in zona Lapusului mentine si acum simpatia pentru un steag din spice de grâu, amintind de vremurile in care, la sarbatorile agrare, “cununa si steagul erau duse cu alai de pe ogor pâna in sat de o fecioara si un flacau”. Un renumit folclorist zice ca, tot in vechimea cea frumoasa, “la nunta treaba sa hie un steag. Steagu-i facut din pânzatura rosie si cu mneduc alb. Apoi steagu de nunta il fa’ la fecior care n-o mai fo insurat”. Mie chiar imi place steagul secuilor. Ma incânta. E un simbol al aducerilor aminte, un memento cultural de aplaudat, un obiect de muzeu. Daca niste prieteni secui ma invita la ei acasa si-mi arata ce frumos le fâlfâie steagul lor in tinda, nu-i nicio problema. Chiar pot plonja intr-o dezbatere estetica respectuoasa si – de ce nu? – istorica. La o adica, oltenilor nu le fâlfâie frumos steagul chiar si prin bancuri si nu-i ia nimeni in serios? Numai ca, atunci când un asemenea steag particular rau de tot are pretentia de a fi atârnat alaturi/in loc de simbolul national, toate se complica rau de tot. Ceea ce admiram ca pe o istorie particulara a sufletului poate deveni acum o buleandra agresiva, o fleandura cu mofturi, o zdreanta, o cotreanta, o paceaura, o cârpa sau chiar o târfa, cum se mai zicea nu doar prin Moldova, ci si prin Bucovina si Transilvania. Când ne jucam de-a steagul pe cotruta personala sau in iatac e una, dar atunci când jocul devine pofta de teritorii si calarit constitutional e alta. Steagurita trebuie pusa ferm la colt. M-a amuzat in povestea asta a jucariei nationalist-pesteriste (folosita ostentativ, prost) faptul ca insusi prastierul sef al natiei noastre a dat semne de viata, de parca ar fi vrut sa sune mobilizarea generala a armiei. Atunci când un prunc tâfnos (asa cum l-ai crescut / preatolerat) umbla cu jucarii interzise, nu-i dai nici peste botic, nici peste mânute, nu te plângi nici la Inalta Poarta Europeana, nici la bunicii si strabunicii lui, ci pur si simplu ii limitezi civilizat, cu zâmbetul prietenesc si legal pe buze, accesul la jocul care-i pune (si) securitatea personala in pericol. Nu-i strici jucaria. Doar il obligi democratic/ferm s-o foloseasca numai in anumite conditii; cum ziceam, pe cotruta privata, de pilda. Nu cred ca steagurita ar trebui privita ca boala prioritara. Am incarca nejustificat lista medicamentelor compensate.