Aș vrea să-i iubesc pe politicienii de la noi, dar, sincer, nu pot. Mi-ar fi fost mai la inimă, cred, dacă oamenii de stat ar fi ales să facă politică de dragul nostru, al întregului popor. Or, de aproape 30 de ani, nu doar că văd cam aceleași fețe, ci și același circ. Mereu aceeași dispută: cine să prindă cuțitul care să taie felia cea mai mare din țară. Cu timpul, unii s-au prăpădit; au rămas, pesemne, cei mai răi dintre ei.
Nu că le-aș vrea răul. Ferească Dumnezeu! Doar că îmi doresc să resetez politica românească. Pentru că nimic nou sub soarele României nu s-a petrecut de trei decenii încoace. Cu excepția politicienilor care, mereu, au prosperat. Ei sunt singurii care pot spune, cu mâna pe inimă, că se trăiește bine la noi.
Când, de fapt, n-a fost bine nici cu Iliescu, nici mai apoi cu Constantinescu. Despre Băsescu, președintele-jucător, care ne dorea doar electoral să trăim bine, să nu mai vorbim. Să ne aducem aminte de anii crunți pe care i-am trecut cu toții, loviți fiind criza importată de la americani. Și de guvernele Boc 1, 2 și 3. Apoi, când l-au adus la cârmă pe sas, am zis „fie ce-o fi”, să sperăm că va face din România…țara „lucrului bine făcut”.
Aiurea! Ca toți predecesorii, a jucat țara la masa de bingo. De-a lungul timpului, i-am încercat și pe social-democrați, și pe țărăniști în alianță cu liberalii scindați (defuncta Convenție Democrată Română). Nici măcar cu tehnocrații nu ne-a fost bine, tot la ciolan aspirând și ei.
De la fiecare am primit câte ceva de care să ne aducem aminte. Doar bunăstare nu, milioane de români trăind tot ca în evul mediu (fără apă curentă, fără căldură în case, cu wc-ul în fundul curții), milioane de bătrâni supraviețuind cu câteva sute de lei pensie. E drama esticilor: democrațiile tinere nu clădesc politicieni corecți, cu coloană verticală, care să nu se aplece în fața intereselor de grup, private. De aceea, socot că cel mai nimerit ar fi ca, la putere, să ajungă români pe baza meritelor, a talentului. Poate așa vom salva România.
