Ne-am născut în anul 1959, un an foarte bun, după opinia specialiștilor în vinificație, unul foarte prost, dacă ar fi să dăm crezare analizelor realizate de istorici. Ne-am cunoscut în urmă cu exact 50 de ani la o adunare a participanților la expedițiile „Cutezătorii”, celebrele competiții organizate pentru pionierii de la diferitele școli generale – Dan reprezenta Școala Nr. 18 (azi, Spiru Haret) iar Mihai Școala Nr. 5. De atunci, din 1973, și până astăzi pasiunea pentru munte și drumeții a rămas un liant puternic al prieteniei care ne leagă. Ne-am reîntâlnit în curtea Liceului „George Bacovia” în anul 1974 și am fost încadrați într-o clasă mixtă (a IX-a C), profil mate-fizică, alcatuită din elevi de la școlile generale nr. 2, 10, 18 și 5, vorbitori de limba engleză (begginers) și limba franceză (avansați), criterii care au contat mult în alcătuirea claselor.
Eu, Dan, am intrat la Liceul „George Bacovia” la „recomandarea” mătușii mele, „argumentele” ei (a se citi, palmele ei) fiind, practic, imbatabile; de altfel, încă din școala generală eram „îndoctrinați” cu ideea de a urma licee de specialitate (URA, Chimie, Poștă și Telecomunicații), cu perspectiva angajării sigure, pe baza unei calificări certificate de o diplomă. Am intrat la liceu având o perspectivă clară a drumului pe care trebuie să-l parcurg, ajutat fiind de opera fundamentală a „mentorul” nostru spiritual – Grigore Băjenaru, „Cișmigiu & Comp.” și „Bună dimineața, băieți!”.
Eu, Mihai, am optat pentru „George Bacovia” având în spate presiunea unei veritabile tradiții de familie – atât fratele meu cât și verii mei erau elevi sau absolvenți ai liceului. Mai târziu am realizat că am intrat într-o castă a celor mai bune și apreciate licee din țară, cu colegi deosebiți și profesori de elită, între aceștia din urmă fiind și doamna Codrescu Maria, profesor de Limba și literatura română, fosta noastră „tovarășă” diriginte. Am fost îndrumați în anii de liceu pe căile științelor exacte de către profesori străluciți, prin vocația lor pedagogică, prin spiritul de dăruire și prin exigență. Mulți dintre ei ne-au părăsit; cu cei care au rămas, ne întâlnim și astăzi pentru a le transmite gratitudinea noastră: matematică – prof. Ciurea Cristina; fizică – prof. Poraicu Gheorghe; română – prof. Codrescu Maria; franceză – prof. Raicu Vasile; geografie – prof. Alexandrescu Suzana ș.a.
Am încercat să ne facem viața de liceeni cât mai frumoasă, cu credința că suntem liberi în suflet și simțiri, în ciuda faptului că directivele erau clare: „Învățați, învățați și iar…. învățați!” sau „Fiți serioși pentru a contribui la dezvoltarea țării și pentru a ajuta la edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate!”. Au urmat patru ani de muncă, teze, verificări, multe amintiri de neuitat și un puternic sentiment de prietenie, care nu ne-a părăsit niciodată. Noi suntem promoția ʼ78 – 228 de bacoviști-prieteni, distribuiți în șase clase și, ulterior, răspândiți de destin în întreaga lume.
Fiecare început de an școlar era pentru noi motiv de mare „bucurie”, motivat de faptul că trebuia să participăm la „muncile agricole” – demonstrații obligatorii de patriotism pe ogoarele țării, la cules de porumb, de cartofi, de sfeclă, de struguri etc., transformate în veritabile competiții între clase – erau declarați câștigători cei care reușeau să adune cele mai multe banițe, de regulă, cei care trișau punând în coșuri mult pământ acoperit cu un strat de cartofi/știuleți etc. Știam că suntem nominalizați la Marele trofeu atunci când responsabilul de șantier ne spunea imperativ: „Mâine să vii cu tata tuns la școală!” (nici astăzi nu ne este clar cine trebuia să meargă la frizer, dar n-am îndrăznit niciodată să le facem părinților noștri astfel de propuneri).
După finalizarea acestor activități de întrajutorare a țărănimii cooperatiste – care învăța în tot acest timp limba engleză la Căminul Cultural și care, întrebată fiind de reporteri „Cine adună cartofii?”, răspundea în engleza „Maybe the students, maybe the soldiers” – începeam cursurile propriu-zise, cu sute de teme pentru acasă, cu mii de exerciții la mate-fizică, cu extemporale, cu emoționantele „ieșiri la tablă” … toate acestea trezind în noi dorința de a excela.
Orele de curs erau un deliciu pentru toți, inclusiv pentru profesori. Cum ai putea uita orele de franceza cu profesorul Raicu Vasile, atunci când la întrebarea „de quelle nationalité est Mozart?”, Dan, cu mâna sus, a răspuns tare și răspicat … „il est autruche” (struț), în loc de autrichien și când, instantaneu, în hohotele de râs ale colegilor, manualul profesorului venea tangent peste capul elevului neatent. Cum să uităm răspunsul lui Mihai, „Poșta! A venit Poșta!”, la întrebarea „Qui a sonné à la porte de M. Dupont?”… Amintiri care înveseleau orele și care ne bucură și în prezent.
De multe ori, o adevărată aventură era chiar drumul până la liceu, acolo unde ajungeam al ultimo minuto cu bicicleta lui Dan, un MOVE nemțesc vechi cu cauciucurile groase. Treceam prin fața blocului în care locuia familia lui Mihai, cântam fragmente din „Fluturaș nu mai ai aripioare”, Mihai urca din fugă pe portbagaj și… dăi la pedale; la jumătatea drumului, atunci când nu mai aveam suflu, Mihai reușea mereu să mă resusciteze, chemând în ajutor maidanezii ascunși în tufișuri… Un plin de combustibil care ne ducea direct în curtea școlii. În cazul în care ajungeam după ce profesorul intra la clasă, ne refugiam în biblioteca doamnei Mocanu, a cărei dulceață de piersici avea un gust ce a rămas imprimat și acum pe papilele noastre gustative.
Am avut libertatea de a organiza numeroase activități culturale, recitaluri de poezie – Minulescu, Bacovia, St. Austin Doinaș – de la care nu lipsea niciun coleg, dimpotrivă, eram din ce în ce mai mulți, motivat atât de prezența prietenelor care-i însoțeau pe unii colegi, cât mai ales pentru Discoteca de după încheierea activității, unde ascultam „Sweet child in time”, timp de 14 minute, Pink Floyd, cu dans apropiat, uneori mult prea apropiat, cu fluturași în stomac, cu rock&roll nebun – Deep Purple, cu twist, Chuck Berry, cu disco, Bonnie M și Donna Summer. Asta era libertatea pentru noi! Fiind în trend, am înființat un pseudo cenaclu „Flacăra”, cu muzică folk și roluri puse în scenă de actori amatori, îmbrăcați în cearceafuri și cununi din flori, noi doi alături de prietenul nostru Doru (Grigorescu) reușeam să umplem sala Casei Armatei cu hohotele de râs ale colegilor noștri.
Dar forma supremă a „libertății” noastre avea să fie experimentată atunci când Dan a reușit să-l convingă pe tovarașul director Filimon să-i permită să difuzeze muzică în pauza mare, din cabinetul dumnealui, acolo unde se afla stația de amplificare. La 10.50, odata cu soneria pentru recreația mare, se pornea stația și se auzea în fiecare clasa: „Bună ziua, dragi colegi! Azi începem cu Joe Dassin, Joan Baez și Toto Cutugno. Admirat de colegi, dar apostrofat de către profesorii care stabileau temele pentru acasă, difuzarea a rezistat până în data de 21 mai 1978, atunci când, în zi de mare sărbătoare creștină, în difuzoare s-a auzit următorul anunț: „De ziua sfinților Constantin și Elena îl vom asculta pe Gică Petrescu, cu nemuritoarea… Costică , Costică, fă lampa mai mică!”. Ce a urmat, vă puteți imagina… autocritica, apostrofarea în Consiliul Profesoral și, desigur, închiderea emisiunii.
Am avut norocul să avem o dirigă foarte înțelegătoare, doamna Codrescu fiind alături de noi de fiecare dată când a fost nevoie; în plus, orele de română au fost mereu un motiv de bucurie, ele fiind dedicate aprofundării operelor marilor poeți, dramaturgi, scriitori, lecturii, analizelor pe text, dar și aplicării metodei… „Ce-ar fi fost dacă”, metodă folosită de doamna profesoară pentru a ne atrage în discuții, pentru a ne dezvolta vocabularul și, mai ales, pentru a susține cu argumente punctele noastre de vedere.
În mare, nu lipseam de la liceu pentru că acolo am găsit Calea, Adevărul și… Distracția.
Sub privirile marelui poet George Bacovia, cel care ne-a speriat inițial cu viziunea lui sumbră din poezia „Liceu”, anii au trecut, drumurile noastre s-au despărțit și fiecare a luat-o într-o direcție dictată de propriul său destin… inginerie masiv, câțiva economiști, câțiva artiști și medici, am contribuit la îmbogățirea palmaresului Liceului „George Bacovia” cu un procent de intrare la facultate de aproximativ 92%, moștenire lăsată copiilor noștri, bacoviști, la rândul lor.
Am încercat prin intermediul acestor amintiri să pregătim și să animăm întâlnirea preconizată pentru începutul lunii octombrie – 6 octombrie 2023. În ciuda tuturor hățișurilor legislative sau a interpretării acestora de către unii factori decizionali, cu care ne-am confruntat, ne dorim să ne bucurăm împreună, alături și de alte generații, care au răspuns afirmativ acestei inițiative, ce vizează repunerea pe soclul „trist și gol” a bustului poetului George Bacovia, mândri că am absolvit același liceu cu el, mândri că purtăm în suflet spiritul viu al oricărui bacovist, mândri de faptul că pe antetul Diplomei de absolvire stă scris – Liceul „George Bacovia”.
À tout à lʼheure, Dan și Mihai!
Banii pot fi donați în contul RO14 RNCB 0318 0282 3421 0001 deschis pe numele Pavel Pădure, cu următoarele mențiuni: NUME, DONAȚIE PENTRU BUST GEORGE BACOVIA.
Pe o laterală a soclului va fi montat un înscris cu un cod QR care va permite accesul la lista completă a donatorilor și la o arhivă foto; în eventualitatea strângerii unor fonduri mai mari decât cele necesare, sumele rămase vor fi donate Colegiului Național „Ferdinand I” pentru dotări în folosul elevilor. În funcție de succesul acestei campanii, inițiatorii se gândesc să organizeze în vara anului 2024 un mare Bal al Bacovienilor la care sunt invitați să participe reprezentanți din toate promoțiile care au absolvit Liceul Teoretic „George Bacovia”.
Informații suplimentare la tel: 0745.575.744 (Mihai); 0722.648.212 (Dan).
Pentru completarea arhivei foto vă rugăm să trimiteți materialele dumneavoastră la adresa: cm.negoita@gmail.com
„Bacovieni” din toate țările, uniți-vă!
