Medic băcăuan care pune degetul pe rană: „Managementul acestei pandemii a început complet greșit”

Acest interviu este unul atipic. Un interviu altfel. Pe de o parte pentru că nu am putut fi față în față, în acest dialog, date fiind restricțiile impuse de epidemia de coronavirus, dar, pe de altă parte, pentru că am simțit nevoia… de protecție a unui profesionist, a unui doctor, a unui Om, care se luptă zilnic cu un dușman invizibil, care se dăruiește întru totul meseriei, care tratează, se implică, se revoltă, caută răspunsuri. Tocmai de aceea nu am să-i dau numele. Deși o merită pe deplin. O merită pentru dăruința sa, pentru dedicarea sa, pentru tot ceea ce face într-un spital băcăuan în care salvează vieți. Nu numai acum, în acest context epidemiologic, ci dintotdeauna. Tocmai de aceea, acest interviu va fi o voce anonimă din Bacău, dar o Voce a întregului sistem medical românesc. Pentru că ceea ce spune această voce e real, e viu, e ceea ce trăiesc acum, zilnic, 24 de ore din 24, toți cei din Armata albă.

– Sunteți doctor în linia întâi într-un spital băcăuan. Trăim acum o perioadă în care sistemul medical este singura noastră speranță.  Practic, Armata albă voi sunteți. Haideți să punem punctul pe „i” și să avem curajul să spunem cum e acum lupta cu necunoscutul virus venit din China? Cât de dreaptă și dură e această luptă?

– Despre care sistem medical vorbiți? România e țara din Europa în care statul cheltuie cel mai puțin cu sănătatea. Deci, acest sistem medical abia trăia, bietul de el, chiar și înainte de pandemia de coronavirus. Dacă vorbim și despre faptul că în structurile de conducere, de la ministere, direcțiile de sănătate publică și spitale au fost numiți mulți oameni doar pe criterii politice, oameni care n-au nicio experiență și, de multe ori, niciun fel de studii de management sanitar, aveți o imagine completă a ceea ce se petrece în „sistemul sanitar” românesc.

Dacă mă întrebați pe mine, managementul acestei pandemii a început complet greșit. Persoanele revenite în România nu au fost luate în evidență la granițe și nu li s-au impus regimuri de autoizolare în care să fie verificate riguros de către autoritățile locale. Autoritățile s-au formalizat prea mult, căutând mai degrabă să respecte acel regulament de protecție a datelor decât să ocrotească populația, ferind-o de posibilii infectați.

Dacă e să vorbim de rețete de succes în managementul acestei pandemii, Coreea de Sud este una dintre ele. Au publicat numele, fotografia și traseul celor depistați, pentru ca cei care au intrat în contact cu aceștia să se prezinte imediat la testare și apoi să intre în izolare. În România, nici măcar ancheta epidemiologică nu se face, că nu prea are cine.

Mijloace de protecție? Nu, nu prea avem. Sunt puține, sunt foarte scumpe și aproape imposibil de găsit în cantitățile necesare. Prin urmare, personalul medical este aproape complet expus în fața acestui virus.

Dacă adăugam la asta și „rețeta” de caz suspect pe care a inventat-o Maria-Sa Ministerul Sănătății, și care e o sită cu ochiuri mari, prin care scapă de triaj mulți pacienți posibil infectați, realizăm de ce avem atât de multe spitale în care cadrele medicale au fost deja contaminate de pacienții care au fost internați și apoi s-au dovedit a fi bolnavi de COVID-19.

– Nu avem nici teste. Noi nu avem nici teste pentru cadrele sanitare care sunt în contact direct cu pacienții.

– Să vă explic mai pe înțelesul tuturor: având o capacitate de testare insuficientă, conducerea Ministerului Sănătății s-a pus la adapost, inventând o definiție a cazului suspect care a redus foarte mult numărul persoanelor ce ar fi trebuit testate. Această definiție e publică și ea presupune existența unei legături epidemiologice de care pacientul să fie conștient. Or, de unde să știe omul că a fost expus, dacă numele și fotografia celor infectați nu sunt publice?! Cei care au călătorit cu mijloace terestre (tren, autocar, mașină), de unde să știe că au fost expuși?! Așa că, la interviul de triaj, poți afla că omul vine dintr-o țară care aparent nu era afectată, dar a călătorit cu un autocar în care poate cineva a fost infectat, fără să fi avut încă simptome. Ei, în loc să fie testat, pentru siguranța tuturor, un astfel de călător este liber să circule în societate, nefiind nici măcar obligat să rămână în izolare. O posibilă sursă de virus în mișcare liberă.

Am avut un caz al unui tânăr de foarte bună credință, care s-a prezentat să întrebe ce trebuie să facă, pentru că de câteva zile are simptome respiratorii ușoare și are un job care îl obligă să intre în contact cu mulți cetățeni de diferite naționalități (firmă de închiriere autoturisme în aeroportul Otopeni). Omul ăsta de unde ar putea ști dacă a intrat sau nu în contact cu cineva contagios?! De la DSP am primit răspunsul sec că „pacientul nu corespunde definiției de caz, deci nu va fi testat”, așa că i-am recomandat omului să rămână izolat 14 zile și, dacă simptomele se agravează, să sune la 112. Normal ar fi fost să fie testat, el prezentând, din cauza profesiei, un risc înalt de contact cu persoane COVID-19 pozitive.

– Se tot vorbește de testare în masă. Dar cât de eficiente sunt testele? Un exudat faringian și unul nazal pot ajuta să depistăm COVID-ul?

– Nici de asta nu putem fi 100% siguri. Conform statisticilor pe care am reușit să le studiez până acum, doar la 75% dintre pacienții care erau infectați testele preluate de la nivelul mucoasei nazale s-au pozitivat. Ceea ce înseamnă că un test negativ nu reprezintă o garanție că pacientul nu e infectat. Numai testele din lavaj bronho-alveolar s-au pozitivat în proporție de 93%, dar lavajul bronho-alveolar nu se poate face decât la pacientul intubat.

Mult mai fidele par să fie computer-tomografia toracică, radiografia pulmonară și hemoleucograma. În opinia mea, în spital toți pacienții cu simptomatologie respiratorie sau digestivă ar trebui tratați ca potențial infectați.

Fără testare extinsă, startul pentru controlul corect al epidemiei în România a fost deja pierdut. Anchetele epidemiologice fie nu se fac, fie, dacă se fac, sunt rapide și superficiale. Deci, și de aici scapă surse de virus care se plimbă libere prin societate. Dacă aceste surse lucrează în sectoare în care au contact cu publicul (administrație publică, curierat, transport în comun, sănătate etc.), vă dați seama câți oameni pot infecta ele.

Pe de altă parte, nici măsurile de izolare socială nu par să aibă vreun efect. Oamenii circulă bine-merci pe peste tot, fără să înțeleagă că mulți dintre noi putem fi surse inconștiente de contaminare (pacientul este de multe ori contagios înaintea apariției simptomelor!!).

– Ce este de făcut? Grevă japoneză? Cu banderole negre? Îmi spuneați într–o altă discuție și despre o astfel de măsură radicală. Deja în țară vorbim de demisii în masă în sistemul sanitar. E frică sau revoltă? Neputință sau indignare? Abandon sau, din contră, se vrea să se tragă un mare semnal de alarmă?

–  Eu aș îndemna cadrele medicale la grevă japoneză, dar cu banderole negre, pentru că suntem deja în doliu. Situația nu ne permite să oprim lucrul. Și nici nu cred că ne dorim așa ceva. Cei mai mulți ne asumăm riscurile meseriei și suntem oameni responsabili. Nu vrem să fugim din calea virusului, ci doar să ne asigurăm că suntem protejați în interacțiunea cu acesta.

De ce grevă japoneză? Ca cei de sus să realizeze că nu suntem niște proști pe care ei îi pot folosi cum vor. Că, dimpotrivă, suntem conștienți de riscurile la care ne expunem și că facem apel la ajutor pentru a fi protejați, noi toți și familiile noastre. Vrem mijloace de protecție suficiente și condiții de muncă europene. Vrem să fim siguri că nu plecăm acasă contaminați. Sigur, asta nu înseamnă că noi nu trebuie să fim atenți. Dar, degeaba ești vigilent, dacă te duci la pacient complet neprotejat sau insuficient protejat.

Demisiile în masă sunt, de cele mai multe ori, consecința disperării personalului medical care se vede expus, neprotejat. În lipsa protecției corespunzătoare, personalul medical devine victimă sigură a COVID-19.

Eu îmi fac datoria și mă prezint la job. Ce pot face dacă spitalul în care lucrez nu reușește, în ciuda tuturor eforturilor (pentru că da, se fac eforturi, se caută echipament, dar nu găsim nici măcar la prețuri exorbitante), să-mi asigure echipamentul de protecție necesar? Mă sinucid? Mă arunc ca un idiot cu mâinile și pieptul gol în lupta cu virusul?

Așa că, aș zice că în noi, cadrele medicale, sunt, acum, și frica, și revolta, și neputință, și indignare, și sentimentul de a fi abandonați de către mai-marii noștri, dar și dorința de a trage un semnal de alarmă. Și nu putem fi judecați decât în contextul acestei situații de criză. Cei care ne judecă, să o facă după ce vor fi muncit cot-la-cot cu noi.

Judecați și dumneavoastră situația. În Italia, în condițiile în care au avut echipament, aproape 10% dintre confirmații cu COVID-19 au fost cadre medicale. Au murit cam 60 de medici. În condițiile actuale de dotare cu echipament de protecție în spitale, tind să cred că în România personalul medical va reprezenta 50% dintre cazurile confirmate. Întrebarea este: cine-i va îngriji pe cei bolnavi dacă și medicii vor deveni pacienți? S-au gândit oare la acest aspect domnii care ne dau ordine din spatele combinezoanelor impermeabile și al măștilor de protecție FFP-2?

Sunt conștient că nici ei nu au ași în mânecă. Dar poate că atitudinea față de noi, cei care vrem să continuăm să ne facem datoria, ar trebui să fie cu totul alta. Poate că trebuie să ne așezăm la o masă, cu toții, când mai găsim și timp, și să regândim întreaga situație, ca să reușim să găsim soluții la probleme. Sunt sigur că se poate. Dar trebuie să renunțăm la modul comunist și politicianist de a conduce. E necesar să recunoaștem că nu știm și să stimulăm dreptul la opinie al celor care sunt direct implicați, să începem să ascultăm cu atenție ce au ei de zis, pentru că ei sunt „în foc”. Altfel, va fi vai și-amar. Dar nu prea ne stă în caracter nouă, românilor, să procedăm așa. Poate profităm de această pandemie ca să ne schimbăm caracterul.

– Ce soluții găsiți dumneavoastră? Dacă ați fi în fruntea Ministerului Sănătății, de exemplu, ce măsuri ați lua?

– Dacă aș fi ministrul Sănătății aș vrea să văd cu ochii mei situația din teren și să vorbesc direct cu cei implicați. Apoi i-aș chema la discuții sau le-aș cere să sugereze soluții și le-aș analiza. Văd că asta a început să facă și noul ministru, domnul doctor Nelu Tătaru, ceea ce e bine. Aș mai mobiliza toată industria din țară și aș converti-o la producția de tot ce este necesar pentru a trece cu bine prin această pandemie. Și nu m-aș ascunde după definiții de caz. Aș recurge la testare extinsă. Suntem săraci, asta știm cu toții. Ca să ne batem cu virusul ăsta trebuie să devenim creativi și să găsim soluții ingenioase și eficiente. Încă mai avem ceva timp! Dar, pentru asta, va trebui să renunțăm la acei oameni din sistem care nu știu să facă altceva decât să se țină cu ambele mâini de scaunele pe care le ocupă și să repete ca niște papagali ordinele primite de sus. Trebuie să promovăm în funcții oameni capabili, inteligenți, creativi și curajoși, care vor să se bată cu virusul ăsta chiar și cu riscul de a-și pierde viața.

– Care este starea de spirit printre colegii dumneavoastră?

– Amestecată. Majoritatea suntem gata de acțiune, ne asumăm riscurile, cu condiția să ni se ofere armele necesare în lupta cu virusul. Și așteptăm un miracol, o schimbare de paradigmă care, odată cu controlul epidemiei, să aducă și o însănătoșire a sistemului medical și a întregii societăți românești.

– Când estimați, ca profesionist, că vom scăpa de această pandemie? Când ne vom putea relua viața normală?

– E greu de prezis. Nu cred că vom scăpa de problemele provocate de acest virus mai devreme de 2 ani de acum înainte. Vor fi, cel mai probabil, valuri de epidemie până când populația se va imuniza natural sau până când va fi produs un vaccin eficient.

– Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a realiza împreună acest interviu. După ce va trece pandemia, sper să ne găsim cu toții sănătoși și să putem vorbi la fel de deschis, dar într-un sistemul reformat din temelii, așa cum și dumneavoastră vă doriți, astfel încât fiecare să avem libertatea de a spune ceea ce gândim, fără însă să fim nevoiți să simțim acest sentiment de protejare (nu neapărat a noastră, cât a celor dragi nouă), pe care situația actuală ne-o impune.

„Așteptăm un miracol care să aducă și o însănătoșire a sistemului medical și a întregii societăți românești.”

„Trebuie să promovăm în funcții oameni capabili, inteligenți, creativi și curajoși, care vor să se bată cu virusul ăsta chiar și cu riscul de a-și pierde viața.”

„Poate profităm de această pandemie ca să ne schimbăm caracterul.”

„Cei care ne judecă, să o facă după ce vor fi muncit cot-la-cot cu noi.”

„Degeaba ești vigilent, dacă te duci la pacient complet neprotejat sau insuficient protejat.”