În imensa sa înțelepciune, Ministerul Educației a decis că formula magică pentru a îmbunătăți învățământul în România este transformarea profesorilor în biografi amatori ai elevilor lor. Noua directivă pentru cadrele didactice de gimnaziu și liceu, lansată pe 30 iulie, ne sugerează că profesorii ar trebui să își adapteze modalitățile de predare în funcție de experiențele de viață și interesele personale ale copiilor. Ideea sună minunat în teorie, dar practica va transforma, probabil, orele într-un haos controlat de anecdote personale și pasiuni efemere.
Cum ar arăta o lecție de matematică bazată pe experiențele de viață ale elevilor? Imaginați-vă un scenariu în care profesorul, în loc să predea teorema lui Pitagora, ar trebui să se refere la excursia recentă a unui elev la munte. „Dragilor, azi vom explora cum Pitagora ar fi putut calcula înălțimea muntelui pe care Andrei l-a urcat în weekendul trecut.” Dar lui Georgel nu-i place aventura montană, e pasionat de manele. Costel viseaza toată ziua jocuri video iar Emanuel ar mânca întruna prăjituri. E ok, facem lecția despre fractii cu prăjituri, dar cum procedăm cu Georgel? Îi explicăm că numărul „pi” are zecimale „fără număr”?!
Ca și cum adaptarea lecțiilor de matematică la interesele personale nu ar fi suficientă, profesorii trebuie să cultive și valori morale. Într-adevăr, nimic nu inspiră mai mult respect reciproc și responsabilitate decât o bună sesiune de ecuații diferențiale. „Dragi elevi, în timp ce calculăm integralele, să ne amintim să fim buni unii cu alții și să respectăm mediul înconjurător.” Poate că următorul pas ar fi să introducem meditația și mindfulness la începutul fiecărei ore, ca să fim siguri că elevii sunt cu adevărat în armonie cu mediul înainte de a se arunca în complexitatea teoremelor.
Încercarea de a umaniza educația matematică prin prisma experiențelor de viață și a intereselor personale este, în esență, o fantezie bine intenționată, dar profund nerealistă. Profesorii de matematică sunt deja supraîncărcați cu cerințele curriculare standardizate și presiunea de a obține rezultate academice măsurabile. Adăugarea unei noi dimensiuni, bazată pe experiențele personale ale fiecărui elev, va complica și mai mult procesul educațional și va dilua rigoarea academică necesară învățării matematicii.
Și să reținem că nu este vorba numai de matematică. Toate celelalte materii ar trebui predate în funcție de experiențele personale și pasiunile elevilor.
Ministerul Educației ar trebui să reconsidere această abordare și să se concentreze pe strategii realiste care să îmbunătățească predarea matematicii. În loc să transforme profesorii în animatori de activități extracurriculare, ar trebui să investească în formarea lor profesională, resurse didactice moderne și adaptate, și în dezvoltarea unui curriculum care să combine eficient teoria cu aplicațiile practice, fără a depăși limitele rezonabile ale procesului educațional. Poate că atunci vom reuși să formăm generații de elevi care înțeleg și apreciază școala, fără a o transforma într-o parodie educațională.
