Măștile, oglinzile și exilurile lui Petre Isachi (III)

,,Conversații în oglindă cu Mircea Eliade. II. Exilul-între farsă tragică și destin” (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2022), un univers al măștilor… Nimic surprinzător, îmi spune purtătorul de măști Petre Isachi, căci ,,trăim într-o lume ca teatru, în care jucăm simultan rolul de regizor, actor, spectator și judecător al spectacolului – comedie, tragedie, farsă, dramă etc. –, încât nevoia de «măști» este o necesitate imperativă. În acest sens, cameleonismul scriitorului este infinit. Măștile auctoriale, actoriale etc. ne ascund adevărata identitate și ne propun în simulacrul generalizat al lumii/ momentului istoric, o nouă identitate credibilă atât pentru Celălalt, cât și pentru noi, dar străină de ființa pe care o credem autentică, predestinată, divină. Permanent ne exilăm într-o identitate dorită, care să ne favorizeze circumstanțele date, condiția dorită, încât perpetua pluralitate a măștilor duce la înstrăinarea totală de sine: «Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște», concluzionează stupefiat, Eminescu. Cum Existentul – creat sau cel pe care vrem să-l recreăm – este cel care vorbește în noi, tot el ne dictează și măștile necesare. Este o utopie să credem că noi suntem cei care ne exprimăm despre Existent și alegem masca pe care o vrem”…
Oglinda este pentru autorul ,,Conversațiilor în oglindă…” poarta magică între realitate și iluzie, replică a realității, semn al Eului care dorește să-și privească, râvnind nemărturisit către certitudini, adevărata esență. Eminescu a folosit motivul în ,,Avatarii Faraonului Tlá” și ,,Luceafărul”, Eliade compară lumea morților cu o sală de bal împodobită cu oglinzi, la Șt. A. Doinaș oglinda este o uriașă lentilă prin care Dumnezeu privește lumea, Coșbuc (,,La oglindă”) cultivă incertitudinea estetică a chipului răsfrânt în oglinzi: ,,Nu-i al meu, al meu e oare?”… Firește, ar trebui să călătorim cu vreo 5 000 de ani în urmă, și apoi să tot călătorim în Timp, prin istoriile universale ale artei și literaturii, pentru a cunoaște ,,aventurile” oglinzii. Am putea avea ca punct de plecare Egiptul și China, primele ,,teritorii” cucerite de oglindă, pentru ca apoi, vía Narcis, să urmărim cum devine oglinda un veritabil ,,mecanism semiotic”, simbol al cunoașterii, metaforă a literaturii și artei, ,,vinovata” de serviciu a tuturor dedublărilor estetice. Cititorul poate, desigur, reconstrui singur această istorie fascinantă.
Nu-l las pe Autor să respire, de parcă l-aș obliga să-și rescrie romanul, și-l întreb, și cu gândul ascuns de a înțelege care este specificul ,,oglinzii isachiene”: ,,Dar oglinda, care e dublată de mască/ măști, nu complică țesătura scriiturii?”… ,,Dacă măștile – care exprimă și, simultan, ascund – sunt dictate de împrejurări, oglinda (= propria conștiință) îmi arată/ ascunde chipul pe care-l doresc eu. Oglinda (= carte, simbol, idee, lume, număr, celălalt etc) nu ne arată întotdeauna, decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Cum a sfârșit-o Narcis, știe toată lumea. Măștile proliferează simulacrul generalizat și asigură eternitatea iluziei. Oglinzile potențează luciditatea. Dar, câtă luciditate, atâta conștiință și câtă conștiință, atâta dramă. Oglinzile și măștile instanțelor comunicării narative sunt într-o permanentă devenire. Prin urmare, scriitorul devine. Ceea ce devine nu este! Să-l lăsăm pe cititor să afle câte ni se întâmplă nouă, Autorilor”, răspunde Petre Isachi…
Masca și oglinda îmbogățesc scriitura, plantează incertitudini în ființa acesteia, îi oferă cititorului un statut de proprietar de riscuri, desigur, dar sporesc mereu satisfacțiile unei altfel de lecturi. Să privim, bunăoară, către… protagonistul  M.E. Trimis în oglindă, deja primește ca dar o mască. Își mai aruncă și el câteva măști peste prima mască, dar este inevitabil/ vizibil că și p.i. îi schimbă des măștile. Chiar când, din întâmplare, rămâne fără mască, îl percepi, în virtutea inerției, tot ca pe un purtător de mască strategică. Are M.E., în conversația sa cu p.i. un discurs mereu personal, ,,nealterat”, al său? Nu cumva, din când în când p.i. îi sugerează câte ceva, deși M.E. numai personaj ,,de hârtie” nu e? …