Petre Isachi nu-și subintitulează ,,Conversații în oglindă cu Mircea Eliade. II. Exilul-între farsă tragică și destin” doar ,,Roman polifonic pe care urmează să-l scrie Cititorul”. Precizează, esențializând, că volumul poate fi perceput ca un brainstorming postmodernist: ,,Avatarii exilatului”. Roman polifonic?… Există tentația de a crede, încă de la prima pagină, că ești chemat către lectură doar de strategiile criticului literar. Ceea ce, în parte e adevărat, dar descoperi, pe măsură ce călătorești în universul scriiturii, că este un roman de idei în care toate pot fi vizibile dacă sunt percepute prin ,,apa vie a ficțiunii”. Ideile se calcă, deseori, pe picioare, se anulează, se îmbrățișează optimist sau se întristează, spectacolul fiind rupt din coasta unui real trăitor de aventuri spirituale tulburătoare. Este un roman a cărui densitate te obligă să faci mereu piruete hermeneutice. Citind, uiți uneori de întreg, te lași ispitit de tezaurul amănuntului, de fascinația unui of întemeietor de sensuri sau de irizările unui gând, pentru ca apoi întregul să-ți apară și mai seducător. Prins în jocul scriiturii, ești tentat să crezi ceea ce spun unii: nu suntem ființe umane aflate într-o călătorie spirituală, ci ființe spirituale aflate într-o călătorie umană.
Un roman pe care să-l (re)scrie Cititorul?… Misie grea, dar, dacă există tot atâtea lecturi câți cititori sunt, totul pare simplu, chiar dacă știm ce ne-a spus Oscar Wilde, unul dintre ,,asistenții” isachieni: ,,Cei ce pătrund dincolo de aparență, o fac pe propriul lor risc. Cei care deslușesc simbolul o fac pe propriul lor risc”. Diversitatea opiniilor privitoare la operă argumentează că aceasta este nouă, complexă și fundamentală.
Am putea ghici în discursul lui Petre Isachi și câteva puncte de sprijin pentru aventura acestei (re)scrieri – începând cu sugestia lui Tertulian, ,,Certum est, quia impossibile”, care ne trimite și către ,,singurătatea naratorului în ființa cetății”, continuând cu ,,Autorul își caută incipitul pierdut”, ,,Trăim împotriva voinței noastre?”, ,,Nu poți fugi de tine însuți” – dar orizonturile îndrăznelilor, populate estetic de măști și oglinzi, de exiluri care nu se hrănesc doar din destrămările supraviețuirii, te avertizează să sesizezi mereu noi repere. Dacă ai și ,,ghinionul” de a fi deschis la început cartea la pagina finală, 331, dând peste un inedit avertisment (,,13 dificultăți în lectura/ traducerea acestui roman atipic, eseistic, polisemantic, interogativ și plutitor”) pohta de a (re)scrie cochetează cu un alt registru al abordării. Între dificultăți se află și: arhitectura barocă a Textului; limbajul erudit cerut de orizontul de așteptare al interlocutorului (Mircea Eliade); prezența fantasticului, magicului, miticului; arta dialogului, aparent aleatorie, configurată de corelația Autor–Narator–Personaje; viziunea inter– și transdisciplinară; contaminarea simultană a narativului, de gândirea mitică, filosofică, poetică, științifică, religioasă, magică; prezența unor modele tutelare preferate de protagoniștii oglinzilor, p.i. (Petre Isachi) și M.E. (Mircea Eliade); exilul, ca dilemă planetară scăpată de sub controlul Rațiunii; ontologia misterului ca dat divin, poetica tainei; inevitabilitatea lecturii generative; orizontul de așteptare al Cititorului. Spirite precum Imm. Kant interveneau în dezbaterile academice cu prolegomene, ajutându-i pe temerarii cititori să le decripteze esența discursului. Postmodernist, Petre Isachi trimite avertismente punctuale care vizează dificultatea, frumusețea, provocările lecturii…
Conceput ca o ,,alegorie deschisă în care se află și exilatul Mircea Eliade”, volumul așază un prim accent pe ,,măștile lectorului”, un fel de declarație de dragoste făcută Cititorului: ,,În orice lector trăiește proteic, prometeic și polemic, daimonul (prefacerii) de texte. În fond, ce ne trebuie realitatea, când avem la dispoziție (meta) ficțiunea? Fictivizăm permanent. Când scriem, când receptăm,… când uităm”. De măștile personajelor romanului nu ni se vorbește explicit, dar ele populează toată scriitura, devenită un fel de sărbătoare a acestora, niște măștii care se schimbă mereu, pe care le schimbă personajele între ele, pe care le poartă nu doar autorul, naratorul, M.E. sau ,,consilierii” de excepție ai acestora. Tot Textul poartă o mască. Reinventându-se, dublându-se, triplându-se etc., masca te transformă într-un aventurier fericit al lecturii, te provoacă, în tandem cu spiritul hermeneutic, să cauți ,,anumite valori care nu erau evidente pe planul experienței imediate” (,,M.E.), să te lași prins de ,,căutarea sensului sau a semnificațiilor pe care, de-a lungul timpului, o anumită idee sau un anumit fenomen le-au avut” (M.E.). Masca te invită și în universul aforisticii, acolo unde intuiția deghizată în ghicitură face legea. L-am întrebat pe Petre Isachi, de parcă i-aș fi dat ghes să-și rescrie volumul: ,,Masca, un univers estetic al măștilor, populează tot Textul… Aproape un truism, dar întreb: de ce?”… Răspunsul ne va oferi chei noi de călătorie prin labirintul măștilor, oglinzilor și exilurilor..
Măștile, oglinzile și exilurile lui Petre Isachi (II)
