Evenimentele din „Duminica Sângeroasă” din Irlanda de Nord au demonstrat în mod tragic cum acțiunile violente ale unei puteri militare pot cataliza o creștere semnificativă a sprijinului pentru mișcările de rezistență. În 30 ianuarie 1972, împușcarea a zeci de irlandezi de către parașutiștii britanici în timpul unei demonstrații pașnice în Derry a dus la o reacție puternică și neașteptată: un val de solidaritate și susținere pentru Armata Republicană Irlandeză (IRA). În loc să diminueze spiritul de rezistență al comunității irlandeze, aceste acte de violență au întărit determinarea și sprijinul popular pentru IRA, transformând-o într-o forță de neocolit în lupta pentru drepturile și independența irlandezilor. Acest episod din istoria Irlandei de Nord ilustrează paradoxul prin care represiunea și violența pot întări cauza celor oprimați, un fenomen relevant în multe conflicte moderne, inclusiv în contextul recent al conflictului dintre Israel și Hamas.
Într-o analiză recentă publicată de revista Foreign Affairs, s-a evidențiat o realitate complexă: după nouă luni de război intens, Hamas este mai puternic astăzi decât era pe 7 octombrie. În ciuda eforturilor militare masive ale Israelului, inclusiv invazii terestre și bombardamente extensive, Hamas nu numai că nu a fost înfrânt, dar și-a consolidat popularitatea și puterea în rândul palestinienilor.
Israelul a desfășurat aproximativ 40.000 de soldați pentru a invada nordul și sudul Gazei. În acest proces, a fost deplasată forțat 80% din populație și au fost ucise peste 37.000 de persoane. De asemenea, peste 70.000 de tone de bombe au fost aruncate pe teritoriu, depășind cantitatea combinată de bombe aruncate asupra Londrei, Dresdei și Hamburgului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aproximativ jumătate din clădirile din Gaza au fost distruse sau avariate, iar accesul la apă, hrană și electricitate a fost sever limitat, lăsând populația în pragul foametei.
În ciuda acestor măsuri extreme, Hamas continuă să dețină controlul de facto asupra unor mari părți din Gaza, inclusiv zonele unde acum sunt concentrate majoritatea civililor. Un raport israelian recent a confirmat că Hamas are acum mai mulți luptători în zonele de nord ale Gazei decât în Rafah, în sud. Acești luptători, estimati la aproximativ 15.000, sunt de zece ori mai numeroși decât cei care au efectuat atacurile din 7 octombrie. În plus, peste 80% din rețeaua de tuneluri subterane a Hamas rămâne utilizabilă pentru planificare, stocare de arme și evitarea supravegherii și atacurilor israeliene.
Un aspect important pe care strategia israeliană nu l-a anticipat este creșterea sprijinului popular pentru Hamas în rândul palestinienilor. Bombardamentele și invaziile nu au dus la o scădere a sprijinului pentru Hamas, ci dimpotrivă, au intensificat resentimentele și dorința de rezistență armată împotriva Israelului. În Cisiordania, sprijinul pentru atacurile armate împotriva civililor israelieni a crescut, aliniindu-se cu nivelurile constant ridicate de sprijin din Gaza. Aceste realități demonstrează că Hamas a câștigat teren semnificativ în societatea palestiniană de la 7 octombrie încoace.
Foreign Affairs subliniază că problema centrală a strategiei Israelului nu constă în tactici sau în constrângerile impuse forței militare, ci într-o înțelegere greșită a surselor puterii Hamas. Israelul nu a reușit să realizeze că devastarea și carnagiul provocate în Gaza nu au slăbit Hamas, ci l-au făcut mai puternic. Aceasta amintește de eșecul strategiei militare a SUA în Vietnam, unde superioritatea tehnică și forța militară nu au reușit să înfrângă voința și sprijinul popular al adversarului.
În ciuda pierderilor și devastării, Hamas rămâne o forță semnificativă și mai puternică din punct de vedere politic și militar decât înainte de 7 octombrie. Strategia militară a Israelului, deși extrem de agresivă, nu a reușit să atingă obiectivul de a înfrânge Hamas și a submina sprijinul popular pentru acesta.
