Marile sărbători religioase, ostaticele opulenței

Mărturisesc faptul că nu-mi mai place atmosfera sărbătorilor religioase mari, decât dacă sunt rătăcit prin vreun sătuc uitat de lume. Farmecul sărbătorilor s-a topit. Nu mai există aproape nimic din misterul și inocența pe care, în copilărie, sărbătorile mi le picurau în suflet. Este prea multă zarvă, prea multă agitație. Zgomotul a devenit vedeta sărbătorilor.

Lumea a început să se comporte de parcă fiecare mare sărbătoare ar aduce sfârșitul omenirii. Luăm cu asalt magazinele, cumpărăm cu nemiluita tot felul de provizii, benchetuim ca și cum am participa la ultimul chef al vieții, devenim prizonierii unei opulențe absurde. O mare sărbătoare presupune însă altceva: pace în suflet, regenerarea spiritului atins fericit, prin cugetare, de profunzimile esențelor morale.

Recent, la slujba anuală de sărbători, oficiată la Vatican, Papa Francisc, un nonconformist care a pus degetul pe rana multora dintre derapajele noastre morale, ne-a spus pe șleau faptul că și Crăciunul a devenit un ostatic al poftelor noastre exacerbate, Dumnezeu fiind aruncat în plan secund. „Dacă vrem să sărbătorim Crăciunul în mod autentic, trebuie să contemplăm acest semn: simplitatea fragilă a unui mic nou-născut, blândețea locului unde se află, atingerea tandră a hainelor care îl înfașă. Dumnezeu este acolo”, a spus Papa. Umilința, simplitatea, misterul, valorile fundamentale ale Crăciunului, au fost înlocuite cu ,,valori” precum opulența, sfidarea, aroganța. ,,Astăzi, de asemenea, a continuat Papa, aceeași indiferență poate exista, atunci când Crăciunul devine o sărbătoare unde protagoniștii suntem noi, mai degrabă decât Isus; atunci când luminile comerțului aruncă lumina lui Dumnezeu în umbră; când suntem preocupați de cadouri, dar reci față de cei care sunt marginalizați”.

M-a tulburat apropierea pe care Papa Francisc a realizat-o între inocența copilăriei și spiritul sărbătorilor religioase: „Să ne permitem să fim provocați de copiii din lumea de astăzi, care nu stau într-un pat de copii mângâiaţi cu afecțiunea unei mame şi a unui tată, ci mai degrabă suferă în <> mizere care le devorează demnitatea: în subteran pentru a scăpa de bombardamente, pe trotuarele unui oraş mare, pe fundul unei bărci încărcate cu imigranți”, a mai spus acesta. Și a continuat să insiste vorbind despre fragilitatea prunciei: „Să ne permitem să fim provocați de copiii care nu au voie să se nască, de către cei care plâng pentru că nimeni nu le potoleşte foamea, de către cei care nu au jucării în mâinile lor, ci mai degrabă arme”.

Poate că, de la Dostoievski încoace (Vezi ,,Frații Karamazov”, Ed. Polirom, 2011, capitolul ,,Răzvrătirea”, partea a II-a, cartea a V-a, capitolul IV), nimeni n-a mai transmis un asemenea mesaj tulburător despre suferințele Copilului aflat în mare dificultate existențială: ,,Aș fi vrut să-ți vorbesc despre suferința omenească în genere, dar poate că-i mai bine să ne limităm numai la suferințele copiilor (…)Ție îți plac copiii, Alioșa? Știu că-ți plac și sunt convins că mă înțelegi de ce nu vreau să-ți vorbesc decât despre ei. Și dacă suferă atât de crunt pe lumea asta, este pentru că sunt sortiți, probabil, să ispășească păcatele săvârșite de părinții lor, atunci când au mușcat din măr; aceasta e doar o explicație metafizică, pentru care sufletul unui pământean nu poate avea nici o înțelegere. Nu se poate ca un nevinovat – un biet prunc neprihănit – să sufere pentru alții”, zice Ivan Karamazov către Alioșa, inocentul său frate.