Marele prinț sau despre inocența netrucată a lumii (I)

,,Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, și e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri.”
( Antoine de Saint-Exupéry, ,,Micul prinț”)

Nu știu de ce, dar, ori de câte ori mă apropii de ziua de 1 IUNIE, sufletul îmi zboară către ,,Idiotul” lui Dostoievski, ,,Don Quijote” al lui Cervantes și ,,Micul prinț” al lui Antoine de Saint-Exupéry. Idiotul, Don Quijote și Micul prinț: plăsmuiri doldora de inocență. 1 IUNIE. O zi despre care cred c-ar trebui declarată zi națională… prioritară, pentru a înțelege că minunea numită COPIL, singura inocență netrucată a lumii, este cel mai important reper al fragilei noastre ființări.

Am (rerere…)recitit ,,Micul prinț”. Ar fi foarte trist, deprimant, dacă biblioteca de Dincolo de Viață n-ar avea în inventar și ,,Micul prinț”, acest tratat metafizic despre timp, viațămoarte, prietenie, dragoste, speranță, lumină, despre nimic și despre totul. Acest tratat care poate fi citit cu aceeași bucurie/uimire/voluptate de către Kant, Einstein sau pruncul care-a dezlegat binișor tainele abecedarului… Ce simplu: Micul prinț (Marele, Uriașul Prinț al Spiritului, îi zic eu), o mogâldeață zămislită din plămada fantasticului, evadând de pe un asteroid (B612), călătorește (și) pe o planetă ciudată, numită Pământ, și privește lumea cu ochii inocenței sale desăvârșite. Povestea aventurii sale este depănată de un pilot care s-a prăbușit cu avionul în deșertul saharian. Nu știu câți ani asteroizici sau pământeni are această cuceritoare plăsmuire a lui Antoine de Saint-Exupéry, dar mi-am imaginat mereu că este un prunc teribil care mă ia de guler, cu dragoste, mă zgâlțâie metafizic, îmi dilată pupilele și sufletul și, vrăjind/dezvrăjind realul, reușește, la fiecare întâlnire, să-mi lecuiască mereu câte ceva din orbire. E minunat să vezi Lumea cu ochii inimii unui Copil!… Într-o noapte am visat ceva absurd: cineva, un nenorocit al Spiritului, îl închiria pe Micul prinț, celor care voiau să vadă Lumea altfel, prin ochii Inocenței. Spre sfârșitul nenorocitului vis, Micul (Marele) prinț a venit lângă mine și m-a ajutat să evadez din coșmar: ,,Sunt aici, necondiționat, liber, mereu disponibil pentru tine, pentru toți! Haide să privim împreună! E o nimica toată! Doar trebuie să-ți faci timp pentru asta și să-ți arunci zgura din suflet”…

…Și-apoi, Micul prinț a început să-mi șoptească… ,,Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte)”. (Antoine de Saint-Exupéry, ,,Micul prinț”, Editura Cartex, 2000, pag. 5). L-am întrebat: ,,Ești puțin ironic, sarcastic sau chiar… demolator?” Nimic din toate astea, mi-a sugerat el, dar ,,oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, și e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri” (Ibidem, pag. 7).

Îți supralicitezi statutul, i-am aruncat eu. Micul prinț m-a privit îngăduitor și m-a săgetat amical: ,Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.” Ibidem, pag. 18). Îngăduitor, i-am zis, dar tu – cel puțin așa mi se pare mie – te-arunci mereu la beregata mea, și-mi sugerezi că sunt în cel mai mare ofsaid al ființării. ,,Știu undeva, mi-a spus el, zâmbind amar, o planetă pe care se află un Domn roșcovan. El n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, totdeauna, decât socoteli. Și toată ziua spune, ca și tine: <> Și nu mai poate de trufie”. (Ibidem, pag. 28). Flori, flori, flori! M-ai aruncat într-o utopie prăfuită cu povestea asta obsedantă a ta…

Îngăduitor, ocrotitor, mi-a zis iar: ,,Nu trebuie să-ți pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le privești și să le miroși. Floarea mea înmieresma planeta, însă eu n-am știut să mă bucur de lucrul acesta” (Ibidem, pag. 32). Florile? Capcane, iluzii de-o clipă (trucate și ele!). Sirene terestre. Niște ființe cu spini!… M-a privit zâmbind ocrotitor și mi-a spus: ,,Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neștiutoare. Își fac și ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor…” (Ibidem, pag. 27). N-am mai rezistat: ,,Ești un utopic incurabil!” Mi-a zâmbit din nou. Și m-a lovit iar cu o risipă fermecătoare de inocență: ,,Vorbești întocmai ca oamenii mari!” (Ibidem). Adică aiurea, am priceput eu.