Vă aduceți aminte cum debutează ,,Iliada”? „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;/ Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă…” (Homer, ,,Iliada”, trad. de George Murnu, București, Editura Univers, Bucureşti, 1985, p. 39). Cuvântul mânie apare fatal și solemn, ca un apel care nu admite opoziția.
În ,,Mânie și timp” (București, Editura Art, 2014), Peter Sloterdijk poposește generos asupra mesajului lui Homer, întrebându-se dacă acesta credea, precum Heraclit sau Hegel, mai târziu, că războiul este ,,tatăl tuturor lucrurilor”. ,,Singurul lucru sigur, scrie Sloterdijk, este că universul Iliadei e ţesut de la un capăt la altul din faptele şi suferinţele mâniei (menis), aşa cum Odiseea, ceva mai tânără, declină faptele şi suferinţele vicleniei (metis). Pentru ontologia arhaică, lumea e suma luptelor ce trebuie purtate în ea. Mânia epică îi apare celui ce o cântă sub forma unei energii primordiale, izvorând din sine însăşi, ireductibilă ca furtuna şi lumina soarelui.
Ea este chintesenţa forţei active”. (op. cit., p. 11) Homer face loc în istorie unei demnități a mâniei. La această demnitate însă n-ar avea acces ,,oamenii de rând”, cei care ,,se pot servi, în cel mai bun caz, de cârjele obişnuinţei”, nu de forța explozivă, mitică a mâniei. ,,Obişnuinţa oferă surogate terestre de certitudine. Dar, oricât de stabile ar fi aceste surogate, ele nu oferă prezenţa vie a convingerii. Pentru cel care are însă mânia, timpul palid a luat sfârşit. Ceaţa se ridică, contururile se încheagă, linii clare trimit acum la obiect. Atacul incandescent ştie unde vrea să ajungă. Mâniosul în mare formă «ţâşneşte în lume aşa cum ţâşneşte glonţul în toiul bătăliei»”, mai zice Peter Sloterdijk, împrumutând o expresie de la Heinrich Mann, cel care, în eseul lui din 1925, dedicat lui Napoleon, nota despre fatidicul corsican: „A ţâşnit în lume, aşa cum ţâşneşte glonţul în toiul bătăliei. Revoluţia l-a trimis cu această misiune […].” (op. cit. p. 16)
Numai că unii n-au vrut să rămână înțepeniți în admirația întru Homer, trubadurul mâniei mitice dătătoare de forță, demnitate și sens. Într-o altă civilizație, poate că la fel de glorioasă precum cea grecească, din multe perspective, se sugera altceva, dacă-l ascultăm pe Publilius Syrus, scriitorul latin de maxime: ,,Petit, qui irascitur, periculum sibi” (,,Cel care se mânie își face singur necaz”) sau ,,Iracundiam, qui vincit, hostem superat maximum” (,,Cine își învinge mânia și-a învins dușmanul cel mai puternic”). Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscop de Constantinopol, zice: ,,Împărat adevărat, acela-i împărat care este stăpân pe mânie, pe invidie, pe plăcere”.
În timpul recentei campanii electorale, unii s-au jucat, ca niște ageamii, crezându-se eroi desprinși din Iliada, de-a transformarea mâniei în agent electoral. A rezultat, pentru ei, un fiasco. Am văzut pigmei ai afacerilor, patroni de tarabe asediate de șobolani hărțuind oameni de afaceri din topul românesc al trudei eficiente și oneste. Culmea absurdului, hărțuiții nici măcar nu candidau pentru vreo funcție. Acestor pigmei li se potrivește istoria cu purecele și elefantul care străbăteau, cot la cot, un pod. ,,Ce minunat tropăim noi doi!”, a zis purecele… Acești pigmei ai conștiinței cred că o campanie electorală este un teatru în care, purtând măști, se pot comporta ca niște peșteriști… Ei au transformat mitica mânie homerică, despre care, desigur nu aveau știință, într-o marotă electorală denigratoare.
