„Aşa vorbeşte Domnul: «Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor»…” (Ieremia, 17:5).
Debuta Săptămâna Mare în noaptea de duminică spre luni, când, pe ecranul celebrei Academy Awards, la Gala Oscar, erau derulate secvențe din documentarul „Colectiv”, filmul care sintetizează tragic-elevat drama celor care-au murit într-un nenorocit incendiu căruia oficialitățile nu i-au găsit încă vinovații. M-a cutremurat gândul unui doctor ATI care, în una dintre aceste secvențe vizionate de milioane de oameni, a rostit ceva memorabil, tragic, niște vorbe pe care nici în varianta celui mai pesimist existențialism nu le găsești: „Mama mi-a spus că noi nu mai suntem oameni”. Sunt vizate în acest Strigăt autoritățile, care ne abuzează fără pauză, dar, după ce Nietzsche ne-a spus că ,,statul este cel mai rece dintre toți monștrii reci” („Așa grăit-a Zarathustra”), poate că discursul managerial otrăvit al statului nu mai este o surpriză. Mărturisirea doctoriței ATI ne aduce aminte de faptul că statul nu este o entitate locuită de abstract, ci de ființe care, inițial, erau oameni, nu atomi devastatori care compun acest monstru.
Din păcate, statul nostru, devenit nu doar pe alocuri monstru, a infectat și caracterele multora dintre pigmeii jilțurilor, inși care, temporar și întâmplător, trezindu-se aleși prin nu știu ce sătuc, țin să ne argumenteze cât de ușor este să devii non-om. Tot felul de analfabeți, curvari, corupți și ipocriți, care-și trădează religia originară, familia și prietenii, sărind ca țânțarii turbați dintr-o înjghebare politică în alta, legitimează zisa din „Colectiv”: „Mama mi-a spus că noi nu mai suntem oameni”.
Înainte de a muri, mama mea, care se amuza mereu știind că-mi era teamă doar de un animal pe care îl puteam întâlni foarte rar, mi-a spus ceva cutremurător: „Mamă, să ai grijă! Să te ferești de oameni!” Vorbele doctoriței din film mi-au amintit de cele ale mamei. Și mama îmi spunea cât de mult este întinsă pecinginea pe sufletele multor oameni.
Fusesem avertizați de „Asinaria” poetului latin Plaut (195 Î.Ch.), prin acel aforism istoric – „Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit” – de faptul că omul este inamicul omului și că ororile cele mai mari de pe din ce în ce mai inospitaliera noastră Terra nu sunt săvârșite de animale, ci de oameni. Au venit apoi tot felul de avertismente pe această temă. Cel al lui Thomas Hobbes este de referință: „Când doi sau mai mulți oameni au același scop, aceștia devin dușmani și fiecare caută să-l distrugă pe celălalt; ei nu găsesc o plăcere nici în a se întovărăși, că fiecare așteaptă ca și celălalt să-l prețuiască la fel de mult cum se prețuiește el însuși, iar disprețul sau lipsa de apreciere apar drept motive de conflict” (apud Emanuel-Mihail Socaciu, Iași, ,,Filosofia politică a lui Thomas Hobbes”, Editura Polirom, 2001). „Fraternitatea linșorilor” (Jean-Paul Sartre) a coborât sfidător, din doctrina existențialiștilor, printre noi. Zilele acestea voi merge din nou la mormântul părinților mei. Îi voi mărturisi mamei că n-am știut, într-o viață deja lungă, să-i ascult sfatul. Mi-am apropiat chiar și oameni pe care i-am crezut prieteni. Cu unii m-am înșelat crunt. Nu pot uita comportamentul lor, dar i-am iertat. Îi voi mai spune despre o altă zisă a lui Sartre, cea despre care ea, probabil, nu a auzit: „Suntem responsabili pentru lucrurile pe care nu le-am ştiut evita”. Eu sunt responsabil și pentru oamenii pe care nu i-am putut evita. Îmi duc povara. Cu atât mai mult cu cât fusesem avertizat și… biblic: „Nu va mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia, 2.22)… „Aşa vorbeşte Domnul: «Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor»….” (Ieremia, 17:5).
